De câteva luni, o avalanşă
de solicitări, revendicări
şi acuze ameninţă
Uniunea Scriitorilor.
Am folosit deliberat
termenul avalanşă,
pentru că totul a pornit
de la un mic bulgăre de frustrări
ale unui ins care se dorea/doreşte,
cu de la sine putere, nici mai
mult nici mai puţin decât
preşedintele USR.
Pe parcurs, bulgărele a adunat
ceva consistenţă, promiţând, în
rostogolirea lui bezmetică, nu strivirea
unor vieţi, ci acoperirea, până la
sufocare, a breslei reprezentative a
scriitorilor.
Au fost, cum este firesc, luări de
poziţie ale unor scriitori importanţi,
toate consistente, pertinente şi lămuritoare.
În cele din urmă şi decisiv, justiţia
îşi va spune cuvântul, restabilind
adevărul şi legalitatea. Ce rost mai au,
vă veţi întreba, şi aceste rânduri? Pentru
că multe dintre acuzele insistenţilor
beligeranţi vizează activitatea economicofinanciară
a Uniunii, ca membru al
Comisiei de cenzori, dar şi prin natura
profesiei de avocat, mă simt obligat,
moral şi profesional, să-mi spun şi eu
punctul de vedere. În respectul adevărului,
pentru care pledează, de această dată,
cifrele; adică cele care nu au interese,
simpatii sau frustrări.
Aşadar, execuţia bugetului de
venituri şi cheltuieli al Uniunii pe
ultimii doi ani – perioada de când
activez în comisie şi în care am lucrat
la redactarea rapoartelor – se află
într-o deplină şi transparentă legalitate.
Pentru anul 2015, raportul Comisiei
de cenzori a fost prezentat integral,
cu cifre şi explicaţii detaliate, pe
capitole de prevederi bugetare, venituri
realizate şi cheltuieli, pentru Uniune,
în ansamblu, dar şi pentru fiecare din
cele douăzeci de filiale. Concluzia pe
care raportul o impune, bazată, repet,
pe cifre, nu este decât una singură:
legalitatea activităţii.
Dincolo însă de consistenţa lor
seacă, chiar aridă pentru mulţi, aceste
cifre mai spun ceva. Care numai
dintr-un interes meschin ar putea fi
trecut sub tăcere; efortul remarcabil
pe care conducerea Uniunii Scriitorilor
l-a făcut, în condiţii, se ştie, dintre
cele mai grele, uneori chiar ostile,
pentru a ţine în viaţă breasla scriitorilor.
Cine nu le înregistrează ca atare este
ori rău intenţionat, ori incapabil să
înţeleagă lucruri elementare.
Ca regulă şi principiu de drept, în
justiţie, cel care acuză trebuie să prezinte
dovezile. Dacă le are. Dacă nu, acţiunea
lui excede cadrul legal şi pătrunde pe
un alt teritoriu; cel al relei-credinţe.
Cu consecinţe nu atât juridice, cât mai
ales morale. În cazul de faţă, se pare,
fără importanţă.
Ce-ar mai fi de adăugat. Poate
un îndemn. Opriţi-vă, domnilor!
Ridicolul, mai ales în cazul scriitorilor,
poate să ucidă! Mie, unuia, vorba unui
mare poet contemporan, mi-ar fi foarte,
foarte ruşine…