De câteva luni, o avalanşă de solicitări, revendicări şi acuze ameninţă Uniunea Scriitorilor. Am folosit deliberat termenul avalanşă, pentru că totul a pornit de la un mic bulgăre de frustrări ale unui ins care se dorea/doreşte, cu de la sine putere, nici mai mult nici mai puţin decât preşedintele USR.

Pe parcurs, bulgărele a adunat ceva consistenţă, promiţând, în rostogolirea lui bezmetică, nu strivirea unor vieţi, ci acoperirea, până la sufocare, a breslei reprezentative a scriitorilor.

Au fost, cum este firesc, luări de poziţie ale unor scriitori importanţi, toate consistente, pertinente şi lămuritoare. În cele din urmă şi decisiv, justiţia îşi va spune cuvântul, restabilind adevărul şi legalitatea. Ce rost mai au, vă veţi întreba, şi aceste rânduri? Pentru că multe dintre acuzele insistenţilor beligeranţi vizează activitatea economicofinanciară a Uniunii, ca membru al Comisiei de cenzori, dar şi prin natura profesiei de avocat, mă simt obligat, moral şi profesional, să-mi spun şi eu punctul de vedere. În respectul adevărului, pentru care pledează, de această dată, cifrele; adică cele care nu au interese, simpatii sau frustrări.

Aşadar, execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli al Uniunii pe ultimii doi ani – perioada de când activez în comisie şi în care am lucrat la redactarea rapoartelor – se află într-o deplină şi transparentă legalitate. Pentru anul 2015, raportul Comisiei de cenzori a fost prezentat integral, cu cifre şi explicaţii detaliate, pe capitole de prevederi bugetare, venituri realizate şi cheltuieli, pentru Uniune, în ansamblu, dar şi pentru fiecare din cele douăzeci de filiale. Concluzia pe care raportul o impune, bazată, repet, pe cifre, nu este decât una singură: legalitatea activităţii.

Dincolo însă de consistenţa lor seacă, chiar aridă pentru mulţi, aceste cifre mai spun ceva. Care numai dintr-un interes meschin ar putea fi trecut sub tăcere; efortul remarcabil pe care conducerea Uniunii Scriitorilor l-a făcut, în condiţii, se ştie, dintre cele mai grele, uneori chiar ostile, pentru a ţine în viaţă breasla scriitorilor. Cine nu le înregistrează ca atare este ori rău intenţionat, ori incapabil să înţeleagă lucruri elementare.

Ca regulă şi principiu de drept, în justiţie, cel care acuză trebuie să prezinte dovezile. Dacă le are. Dacă nu, acţiunea lui excede cadrul legal şi pătrunde pe un alt teritoriu; cel al relei-credinţe. Cu consecinţe nu atât juridice, cât mai ales morale. În cazul de faţă, se pare, fără importanţă.

Ce-ar mai fi de adăugat. Poate un îndemn. Opriţi-vă, domnilor! Ridicolul, mai ales în cazul scriitorilor, poate să ucidă! Mie, unuia, vorba unui mare poet contemporan, mi-ar fi foarte, foarte ruşine…