După o carte despre Hieroglifele poeţilor şi un eseu monografic dedicat lui Basarab Nicolescu, Emanuela Ilie se prezintă editorial cu un Dicţionar critic al poeziei ieşene contemporane.
În Cuvântul înainte al acestuia, tânărul cronicar literar de la Convorbiri literare îşi dezvăluie visul realizării unui proiect ambiţios, de mare anvergură: O istorie a poeziei româneşti contemporane. (Pe) Centre şi sfere de influenţă. Să vedem însă, din primul decupaj pregătitor, cum stă poezia Ieşilor. Statistic, axiologic, dar şi ca fizionomie estetică.
În viziunea Emanuelei Ilie, polemică faţă de „topografii de ocazie“ (pentru care „Harta liricii ieşene apare, din păcate, ca un soi de colonie cu pretenţii sau ca un Hinterland marcat, hélas, de melancolii şi nostalgii perene, reprezentabil, la o adică, abia prin 4-5 nume“), această hartă lirică teritorială numără 50 de poeţi (nu ştiu de ce nu se indică şi o bornă cronologică mai bine determinată; cel mai „vechi“ poet contemporan cred că este aici Mircea Popovici, debutat în 1946). E mult? E puţin? Autoarea vorbeşte despre o „selecţie riguroasă“, în condiţiile în care circa 300 de stihuitori, în viaţă sau trecuţi în lumea umbrelor, ar fi publicat volume (auto)declarate de poezie. Dincolo de „pretenţiile de obiectivitate“ (ce ar exclude „capriciile spiritului critic“), avem, totuşi, un dicţionar de autor care nu pretinde nici exhaustivitatea datelor biobibliografice sau a referinţelor critice, nici – bănuiesc – infailibilitatea inventarului, dar îşi afirmă buna-credinţă.
Cele mai multe dintre articole sunt descriptiv-interpretative, urmărind poetica şi tematica unui autor, dar şi liniile de evoluţie sau figura de stalagmită a unei opere. Un indiciu de valoare literară ar fi spaţiul acordat fiecăruia, observaţiile critice fiind destul de rare. Există însă şi situaţii în care Emanuela Ilie sparge carcasa de protecţie a neutralităţii, încumetându-se să formuleze direct un verdict critic. Astfel, aflăm că Dan Laurenţiu şi Petru Aruştei sunt „mari poeţi“, că Cezar Ivănescu îşi conservă „o strălucire până acum neegalată“ sau că vocea Carmeliei Leonte este a unei „poete de prim raft“. Deşi uneori se arată mai prudentă, eliminând etichetele superlative („Adi Cristi dovedeşte însă că poate textualiza erosul într-o poezie cel puţin onorabilă“), o suspectez pe Emanuela Ilie de oarecare indulgenţă critică (datorată, poate, şi unui soi de „patriotism“ local). Iată, de pildă, o mostră de enunţ evaluator, care detectează „originalitatea“ formală a unor versuri: „Nu este singurul poem în care el [Ioanid Romanescu] se arată convins de faptul că în fond orgoliosul creator se oglindeşte în toate sau oglindeşte toate într-un sine devenit, prin urmare, echivalent cu universul întreg. Imagine veche în literatură, exprimată însă în termeni originali“. Şi iată şi versurile care ar trebui să confirme diagnosticul criticului: „Toate sălăşluiesc în adâncul/ sufletului nostru// cel ce prieten sieşi nu poate să fie/ în zadar caută prietenia// cel fără dumnezeu/ în zadar îl caută aiurea// lumea e paradisul./ de infernul din mine ochii mei fumegă“. După cum lesne se poate constata, originalitatea acestor stihuri este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. În privinţa încadrărilor poeţilor în grupări, -isme şi formule poetice, „harta“ se dovedeşte lămuritoare, conturând o imagine de ansamblu colorată divers, cu anumiţi „centri“ coagulanţi („Neoeminescienii de la Iaşi“ sau „Grupul Orfic“, Clubul 8, cenaclul Outopos). În ciuda unor tendinţe experimentaliste, în acord cu mersul de la Centru al poeziei, dominantă rămâne însă propensiunea lirică neo-(romantică, expresionistă, modernistă). Ceea ce, ţin să precizez, nu reprezintă o „slăbiciune“ în sine. Iaşiul are poeţi de marcă, unii chiar cu un farmec retro.
Dicţionarul critic... trasează un chip al poeziei ieşene contemporane, suficient de precis în trăsăturile sale, dar, pe alocuri, fardat valoric. Emanuela Ilie este un exeget comprehensiv, competent, sârguincios şi, critic, cam mărinimos