Cartea Nicoletei Roman,
Femei, onoare şi păcat
în Valahia secolului al
XIX-lea (Humanitas, 2016,
în Seria „Societate &
Civilizaţie”, coordonată
de Constanţa Vintilă-
Ghiţulescu) e o poveste de epocă,
din vremuri marcate de cu totul
alte coduri morale.
Iniţial o teză de doctorat, această
istorie a femeii, cotrobăind, fără falsă
pudoare, prin ungherele secrete ale unor
suflete ce li se vor fi părut oamenilor
de la 1800 şi ceva prea simplu de desluşit,
îşi lărgeşte cadrul, încorporând roluri
sociale, relaţii de familie, precepte religioase
şi chestiuni de onoare, abateri, complicităţi,
prejudecăţi. Adică aproape întreaga viaţă
cotidiană a veacului romantic, din unghiul
de vedere al muzelor lui.
În Argument, Nicoleta Roman îşi
delimitează minuţios domeniul de analiză,
raportându-se la studii ale şcolii franceze,
respectiv americane, care au clarificat
termeni precum familie, locatar, intimitate
etc. De asemenea, abordările mai recente,
ale autorilor români, de la Maria Magdalena
Székely, la Alin Ciupală sau Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu, reconstituie modelul
dominant de femeie, în secolul XIX,
înainte de feminism şi la începuturile
lui, transformă excepţiile de la regulă în
pitoreşti studii de caz şi constată tentaţia,
în cazul femeilor de rând, ca şi în al celor
extraordinare, de a se arăta în faţa celorlalţi
aşa cum le percepeau bărbaţii. Evident,
astfel de reconstrucţii, deşi pândite de
capcana speculaţiei, se sprijină pe colecţii
de legi, impresii de călătorie, hrisoave
bisericeşti şi întruchipări literare ale
doamnelor timpului. Citite, însă, printre
rânduri, fiindcă „documentele, dacă sunt
interogate, vorbesc”, pentru a desprinde,
din ele, secretele femeilor, aspiraţiile lor
mărturisite doar vreunui jurnal, năzuinţele
spre intimitate şi spre relaţii dincolo
de convenienţe.
Prima parte din cele cinci ale studiului
e o justificare: Cum şi de ce despre femeie.
Fiindcă secolul XVIII îi lăsase moştenire
doar două posibilităţi: virtutea şi păcatul.
Iar bărbaţilor le indusese o anume
frică de aceea care-i putea duce la pierzanie
prin cochetărie, apoi desfrâu, adulter,
de unde sfada între capi de familie, crima
şi penitenţa. Cu timpul, însă, vrăjitoarea
arsă pe rug ajunge descântătoarea satului,
moaşa sau doftoroaia, iar preotul se
adaptează, tacit, unor practici asupra
cărora are prea puţină putere. Păcatele
trupului sunt, însă, privite în continuare
cu asprime, dar şi aici depinde foarte
mult din ce familie se trage femeia, gura
lumii deschizându-se mult mai puţin
când e vorba de boieri sau, vai, de preoţi
şi preotese. După jumătatea secolului,
constată Nicoleta Roman, femeia, păcătoasă
prin preacurvie, ori numai prin clevetiri,
invidie şi câte şi mai câte, devine subiect
de satiră literară, la Anton Pann, sau la
Mumuleanu, sau de sfaturi naive în
calendarele populare, care-i învăţau
pe soţii înşelaţi cum să-şi vindece nevestele
de relele obiceiuri. Aşadar, mai degrabă
decât condamnată, femeia se cere
recuperată, spre îndeplinirea rolului ei
principal, de păstrătoare a onoarei şi
armoniei căminului. Pedepsele pe care
le găseşte Nicoleta Roman, de pe la 1700
până spre jumătatea secolului XIX, ar
stârni azi zâmbete: excluderea de la
împărtăşanie mergând până la 29 de ani
în cazurile grave, de infanticid sau de
vrăjitorie, sau un număr de mătănii
pentru clevetiri, ascultatul pe la uşi,
ori mânia. Mai mult, dacă soţii muşamalizau
păcatele soţiilor, deşi aveau ştiinţă de
ele, nu puteau ulterior invoca greşeli
trecute şi totul se topea în sânul îngăduitor
al familiei. O societate tolerantă, la urma
urmelor, e această lume de tranziţie,
între sat şi oraş, între autoritatea Bisericii
şi cea a Statului, marcată, de atunci până
în anii noştri, de dubla măsură, de ferestrele
deschise veşnic spre vecini, dar şi de
dosnicele portiţe de scăpare.
Această primă parte a cărţii se încheie
cu privirea celorlalţi, a călătorilor străini
în trecere prin Principate. Câţiva dintre
aceşti călători, mai ales spre sfârşit
de secol, sunt femei, iar unele rămân
în Bucureşti ca profesoare sau guvernante.
De la ele rămân descrieri ale frumuseţii
româncelor, diferită în Muntenia faţă de
Moldova, diferită la boieroaice faţă de
femeile de rând şi, ici-colo, câte o judecată
de moravuri, despre firea pătimaşă a
moldovencelor, ori despre frivolitatea şi
pasivitatea doamnelor cu stare.
Partea a doua a volumului inventariază
cazurile în care femeia iese de sub protecţia
familiei, fie pentru că rămâne văduvă,
orfană, sau fiindcă fuge din dragoste.
Moartea soţului e o răscruce pe care,
după zestrea ce-i rămâne, clasă socială
sau fire, fiecare o străbate diferit. Există
văduve pioase, după cum există şi văduve
vesele, bucurându-se de libertatea până
atunci interzisă. De multe ori, averea
sau lipsa ei dictează categoria în care se
va aşeza femeia rămasă singură, sărăcia
fiind adesea, dar nu neapărat, o garanţie
de bună-cuviinţă. Despre păcatele dragostei
şi despre cele ce decurg din ele, ca şi
despre slujbele femeilor, de la roabe
pe moşii la guvernante la oraş, data
viitoare.