Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Chestiunea bisericească de Cristian Măgura


În colecţia "Biblioteca Ortodoxă" a editurii clujene Eikon a apărut anul trecut o antologie de Fabian Anton, Ortodoxia/Mihai Eminescu. Cuvântul înainte, Eminescu şi teologia, este semnat de Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. "Lucrările din această colecţie se doresc a fi un îndemn pentru cititori de a cunoaşte şi aprofunda trecutul şi prezentul Bisericii noastre, rolul ei în spiritualitatea poporului...", aşadar Eminescu, "creştin autentic", primenit cu un larg interes pentru 'ştiinţa teologică', este repede şi cuminte înregimentat într-o tradiţie bisericească pe care a frecventat-o cu măsură.

Antologia se prezintă ca o evidenţă străină tonului dubitativ cu toate că, judecată autonom, în afara oricărui periplu bibliografic, nu lămureşte câteva probleme de fond. Spre exemplu: ce înţelege Mitropolitul Banatului prin "creştin autentic", aşa cum îl califică pe Eminescu, şi care sunt argumentele în virtutea cărora poetul este văzut ca un tip exemplar în plan religiosî Sau, dacă în publicistică se pot găsi unele argumente pertinente, în ce măsură i se poate cere literaturii acelaşi lucru, altfel spus, cu ce tip de lectură te adresezi spaţiului ficţional într-un asemenea demersî Cuvântul înainte oferă câteva lămuriri, dar şi acestea discutabile.

În încercarea de a-l apropia pe Eminescu de teologie, Î.P.S.Nicolae Corneanu îi citeşte textele ca pe nişte palimpseste, aşa că pasajele care convin devin extrem de lizibile, pe când celelalte cad în penumbră sau chiar se opacizează. Nu poţi afirma că ai de-a face cu un teolog (Eminescu nu este numit în mod direct teolog, dar dacă Mitropolitul întâlneşte prea des cugetări sau comentarii teologice în articolele sale, concluzia nu poate fi alta) doar pentru că acesta s-a interesat de vechi cărţi religioase româneşti sau de tratate teologice occidentale. Tot aşa, nu-l poţi numi poet pe cel care doar citeşte poezie, ar trebui în primul rând să scrie, şi nu oricum. Mai mult, în unele consideraţii eminesciene în care oricine ar vedea publicistul catonic, de un naţionalism agresiv, furibund potrivit pentru ultimul eseu al Ruxandrei Cesereanu, Imaginarul violent al românilor -, Î.P.S. vede "însemnări glumeţe, în fond tot religioase, ca să nu zicem teologice." No comment. "Ca un băiat de grec să nu crează în nemurirea sufletului nu e decât natural" În ce să crează un asemenea venetic de curte, o asemenea canalie, o asemenea specie a omenirii" "Ca un băiat de grec să se-ngroape ca un câine fără lumânare şi fără preot nu e decât natural. Căci ce i se poate da unui câine decât onorurile unui câineî" După aceste diatribe, Mitropolitul îşi reconfirmă poziţia arbitrară, deloc lezată de tonul eminescian: "S-ar putea cita multe alte consideraţii ale lui Eminescu pe teme nu numai simplu religioase, ci chiar teologice." Aceasta este gazetărie xenofobă, poetul este un pamfletar extrem de coleric şi nicidecum "însemnări" cu alură teologică/religioasă.

Majoritatea textelor selectate de Fabian Anton (poeziile sunt mai puţin relevante şi nu le iau în calcul) au fost publicate de Eminescu la "Timpul", câteva la "Curierul de Iaşi" şi vreo două în "Romƒnia liberă". Problematica religioasă este cvasiprezentă, dar asta contează mai puţin de vreme ce secondează constant chestiuni considerate de prim plan. Este adevărat că scrie despre importanţa cărţilor religioase româneşti, despre rolul pe care-l joacă Biserica Ortodoxă în destinul naţiunii, despre icoane ori despre înfiinţarea unei mitropolii romano-catolice la Bucureşti. Însă nucleul care generează toate reacţiile gazetarului este, cu foarte mici excepţii - una dintre ele ar fi, spre exemplu, preocuparea pentru conservarea limbii în trecut -, naţionalismul derapant, conservatorismul apter. Cărţile bisericeşti îi atrag atenţia pentru "însemnătatea limbii", ortodoxia este văzută ca o axă identitară profundă a naţiunii, iar catolicismul, cât timp rămâne inofensiv şi marginal, este primit cu toleranţă, ca o gazdă bună (este subliniat în acest mod faptul că străin poate fi oricine dacă nu este ortodox). În această ultimă privinţă, importantă este dimensiunea politică pe care Eminescu o colportează cu sârguinţă: "Descoperim cititorilor noştri că îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei..." Cât despre icoane, poetul le abordează strict sub aspectul realizărilor artistice. Exemple strălucite de "artă primitivă", de o "sluţenie fenomenală", "tipuri monstruoase", acestea ar trebui să nu ignore modelele occidentale, desăvârşirea figurilor lui Rafael, Correggio, Murillo sau Michelangelo. Memorabil este articolul Liber-cugetător, liberă-cugetare. Gazetarul judecă neortodox, maniheist şi vede în Dumnezeul Vechiului Testament "o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusivist", iar Geneza, o cosmogonie iudaică, este substituită de Biserica creştină cu interpretări simbolice sau, poate, chiar cu teze deiste.

Aşa cum este prezentată în această antologie, ortodoxia lui Eminescu este cam alunecoasă şi inconsistentă. Cea mai edificatoare poziţie a poetului este clar ilustrată în articolul "Dup-o tăcere îndelungată...", prilej pentru a aminti că rolul conservatorilor, a statului în mod special, este de a apăra credinţa de influenţa elementelor alogene perturbatoare. Aşadar, totul este o chestiune de accent care, în acest caz, cade pe "noi conservatorii", pe stat. |n concluzie, alături de folclor, de istorie, credinţa este şi ea o modalitate autentică de a articula o identitate naţională, cel puţin asta ne lasă Eminescu să credem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara