O carte de poezie inedită - într-o anumită măsură - chiar şi pentru autorul ei. Astfel aş defini, în foarte puţine cuvinte, recentul volum publicat de Editura Vinea sub semnătura lui Andrei Codrescu: Femeia neagră a unui culcuş de hoţi. Cum s-a ajuns aici ? În drumul său dinspre Sibiul natal către America promisă, adolescentul Codrescu (numit în acte Perlmutter şi-n revistele autohtone în care a publicat, Steiu) trece, ştiţi bine, prin Italia. Scrie asiduu poeme româneşti pe tot ce-i iese în cale. Pe caiete definitiv rătăcite, pe carnete rămase în bagaje, ba chiar pe spaţiile albe ale cărţilor de achiziţionate în escala meridională. Dacă unele din acestea devin, la ani buni, opuri independente, care consacră în ţară - perfectă logică a paradoxului! - un "debutant" deja glorios peste Atlantic (cum s-a întâmplat, de pildă, cu Instrumentul negru), altele îşi aşteaptă încă ivirea. De oriunde.
Ca această ciudată Femeie neagră a unui culcuş de hoţi. Însoţită de nu mai puţin bizara ei poveste. Acum exact un an, pe 19 octombrie 2006, Andrei Codrescu era înştiinţat că în biblioteca Universităţii Emory din Atlanta se află un exemplar din volumul Renatei Pescante Botti, L'alito eterna, pe care o mână juvenilă a caligrafiat ori mâzgălit, în urmă cu patruzeci de ani, o serie de poezii în limba română. Mai mult, după toate aparenţele şi după toate iscăliturile, mâna cu pricina îi cam - vorba vine - aparţinea celui care a strălucit prin Licence to Carry a Gun (în traducere: Permis de port-armă). Atentat - nesancţionabil, ce-i drept - la bibliofilie ! Tânărul emigrant îşi luase libertatea de a corecta şi de a deturna, pe rând, poemele italiencei. Asemenea, demult, matematicianului Fermat, Codrescu a folosit încăpătoarele manşete ale volumului ca pretext şi ca agendă, ca şevalet şi ca material de lucru ready made.
O dată cu foarte eleganta ediţie de faţă (care conţine facsimilul celei originale, adică L'alito eterna plus Femeia neagră...), bibliografia strict românească a lui Andrei Codrescu se amplifică - fără exagerări - văzând cu ochii. După amintitul Instrumentul negru, după dialogatul Miracol şi catastrofă, după "cadavrul desăvârşit" al Submarinului iertat, iată încă o dovadă care zdruncină expedierea cumva prea lejeră a acestui autor în raftul de literatură americană. Patru cărţi în limba maternă legitimează deja, orice s-ar zice, un scriitor afirmat într-o cultură străină. Chiar dacă redactate în plină adolescenţă sau scrise oarecum de sus, de la nivelul celebrităţii americane.
Ce probleme ridică, dincolo de evenimentul editorial în sine, acest volum abia ieşit la lumină? În prefaţă, Ruxandra Cesereanu îl numeşte, cu o frumoasă formulă, "carte încuibată", rezultată din preschimbarea aproape alchimică a unui volum tipărit, aşadar - prin forţa lucrurilor - definitiv şi imutabil. Mi se pare că aici stă nuanţa esenţială, mai degrabă decât într-un creuzet sau într-un atanor. Foarte tânăr şi foarte spornic în scris, Andrei Codrescu trăia, la acea dată, euforia ideii de publicare. Se pregătea pentru debut pe toate fronturile disponibile, îşi arăta entuziast caietele cu poeme în stânga şi-n dreapta, avea chiar să-i trimită - după un timp - lui Ştefan Baciu, în Honolulu un grupaj de texte. În această optică, Femeia neagră a unui culcuş de hoţi nu e altceva decât - las ghilimelele la îndemâna cititorilor - o editare în regie proprie. Cartea exista, obiectul era întreg, rămânea de modificat doar conţinutul. Şi titlul. Şi, bineînţeles, autorul. E o metodă cel puţin ingenioasă de a păcăli cenzurile de orice fel: aceea politică şi ideologică din România natală, aceea a anonimatului specific unui proaspăt emigrant, aceea a editurilor italiene.
Mai mult decât atât, am bănuiala că, având în mâini manuscrisul Renatei Pescante Botti - iar nu opul gata închegat - tânărul Andrei Codrescu n-ar mai fi dat curs acestei ameţitoare tentaţii de a ajusta. Actul avangardist şi niţel revanşard ţinteşte exclusiv litera tipărită. Nemulţumirea nu e fundamentată pe criterii estetice, ci pe mici capricii de popularitate. Altminteri, n-am mai fi dat, uimiţi peste o pagină de gardă în care numele autoarei e şters nervos şi înlocuit de un ZERO majusculat şi n-am mai fi găsit poeme tăiate dintr-un colţ în altul şi taxate strict: NU/NU/NU.
Evident, poemele de aici au în primul rând un important merit formator. Fără ele, fără toate frondele pe care şi le asumă, fără sincerităţile imposibile în alte condiţii, fără produsele literare semipreparate ale scriitoarei italiene, Andrei Codrescu n-ar mai fi ajuns să scrie umăr la umăr cu Ted Berrigan. Chiar simple exerciţii pe claviatură fiind (de vreme ce în volumul Instrumentul negru nu se va păstra decât - glumind - tonul coloristic), textele nu sunt lipsite de farmec şi nici de surprize. Le citez, deşi aş prefera să vi le ofer fotocopiate, cu rotunjimile şi ascuţişurile cernelurilor cu tot.
Un Dinescu avant la date şi avant le nom pare să fi scris, omniscient această microepopee a repetiţiei: "Irupe pata pe pereţi. Servitorii stăpânii/prietenii preoţii o şterg cu furie/iar în dosul petei apare un mic diavol într-un/as de treflă cu un lanţ de aur pe burtă/Cu ajutorul trusturilor chimice se ucide diavolul/şi în dosul lui apare stăpânul trusturilor chimice./Toată lumea e mulţumită şi nu mai şterge nimic./Peste o săptămână chipul diavolului astupă iar pe proprietarul trustului/şi peste o săptămână pata se face la loc. şi se reîncepe./Cu singura precizare că eu am devenit conştient de afacerea asta"(Casa).
După cum viitorul militant beatnik se întrevede în poemul Pentru că respirăm: "Eu cred că m-am născut în ploaie pe un acoperiş/fiindcă-mi vine să mă înalţ de fiecare dată când plouă/asta nu are nimic cu libertăţile cetăţeneşti/cum nici un doctor nu aparţine unei anumite siringi./Însă faptul că respir trebuie să vă amintească/că dacă această respiraţie cade pe o tobă electronică/vom începe poate pentru ultima dată să ne recalculăm noţiunea de libertate."
Nici holocaustul nu e trecut la index fără o binevenită admonestare ebraică: "Salivăm de bucuria acestei date fasciste: 22,/suntem atât de mulţumiţi încât ne-am lăsat femeile să se plimbe singure/şi ne-am bătut bine copiii/şi am forţat porţile maternităţilor/ca să plastifiem capetele noilor născuţi/după forma sfântă a patriei./Cântecele s-au ritmat până s-au aliniat metalele sub pământ/şi morţii au plâns de canibalism./Noile forme de cruce au fost votate unanim şi gustate cu mult apetit într-un mic restaurant lângă gară/al cărui patron e înscris în partid."(1942 +22 = 1966). Pornind - sau nu, după situaţie - de la câte un vers al Renatei Pescante Botti, Codrescu îşi acordează poezia după partiturile proprii. De aici ies parcă texte la două mâini, dintre care nici una nu aparţine, însă, poetei.
Interesant e faptul că, lăsând în urmă o limbă şi căpătând destul de repede o anume imprecizie a sintagmelor, Codrescu părăseşte - spre binele lui - şi codul metaforic ori aluziv al literaturii române din anii aceia. Căci, să nu uităm, suntem în 1966, an de graţie al generaţiei lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Femeia neagră a unui culcuş de hoţi e, totuşi, net diferită de uzanţele epocii. Gândită, parcă, nu doar altundeva, ci şi altcândva, cartea constituie o mostră neaşteptată de poezie subversivă în plină interdicţie a subversiunii. De unde a învăţat să scrie aşa poetul de nici 19 ani? Din ce cărţi sau din ce experienţe a deprins un asemenea curaj al onestităţii politice, stilistice şi literare?
Iată un semn de întrebare admirativ pe care nici soluţia ultimă din titlul cronicii mele nu-l elucidează.