Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Charles Frazier: Cold Mountain de Antoaneta Ralian


Charles Frazier (n. 1950), profesor de literatură la Universitatea Statului Colorado şi apoi la Universitatea din Carolina de Nord, a debutat în 1996 cu Cold Mountain, roman ce l-a consacrat instantaneu, fiind distins cu national Book Award, cel mai important premiu literar american şi cunoscînd un mare succes de librărie. Ecranizarea lui s-a turnat, după cum se ştie, aproape în întregime în România, cu Nicole Kidman şi Jude Law în rolurile principale. Premiera filmului a avut loc în SUA în preajma Crăciunului şi de pe acum e considerat un candidat serios la premiile Oscar 2004.

Acţiunea se petrece în timpul Războiului de Secesiune, în 1862-68, ceea ce a determinat comparaţia cu Pe aripile vîntului. Dar Cold Mountain e lipsit de aura romanţioasă a romanului Margaretei Mitchell, oferind în schimb aluzii tăioase la actualitate printr-o virulentă diatribă la adresa a tot ce înseamnă război, violenţă şi teroare în slujba unor cauze fals patriotice sau ideologice.

Romanul lui Frazier este odiseea unui tînăr militar sudist, Inman, care, sătul şi deprimat de tot ce a văzut şi trăit în patru ani de război, dezertează din spitalul militar şi porneşte să străbată pe jos lungul drum dintre Virginia şi Carolina de Nord, spre satul lui de munte, Cold Mountain, unde îl aşteaptă o fată de care e îndrăgostit. Drumul e presărat cu felurite primejdii şi Inman are parte de insolite peripeţii. La celălalt capăt, fata trece la rîndul ei prin dramatice întîmplări determinate de război. Povestea lor de dragoste e oarecum virtuală, alcătuită mai mult din flash-backuri şi viziuni de viitor. Romanul, din care prezentăm cîteva fragmente, urmează să apară în colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonată de Denisa Comănescu, şi va fi lansat odată cu premiera filmului în cinematografele noastre.





Inman îşi primise şi el porţia de răni în luptă, lîngă Petersburg. Cînd cei doi camarazi aflaţi în apropiere i-au smuls hainele şi s-au uitat la rana de la gît, şi-au luat un solemn rămas-bun de la el, în gînd, aşteptîndu-se să-l vadă murind. O să ne reîntîlnim într-o lume mai bună, şi-au spus. Dar Inman a izbutit să rămînă în viaţă pînă la spitalul de campanie, unde medicii au manifestat o atitudine la fel de sceptică. A fost categorisit printre muribunzi şi lăsat pe un pat, să-şi dea sufletul. Încercarea a eşuat însă. După două zile, l-au expediat, din lipsă de spaţiu, la un spital normal din statul lui.

La spital, doctorii l-au examinat şi-au ajuns la concluzia că nu pot face mare lucru. S-ar putea să supravieţuiască sau s-ar putea să moară. I-au dat o cîrpă cenuşie şi un lighenaş să-şi spele singur rana. În acele prime zile, cînd a devenit destul de conştient încît să se poată îngriji, îşi freca gîtul cu cîrpa pînă cînd apa din lighean căpăta culoarea crestei de curcan.

Mai tîrziu, beregata lui a hotărît să se vindece. Dar de-a lungul săptămînilor cît nu putuse nici să-şi mişte gîtul, nici să ţină în mîini o carte ca să citească, Inman l-a urmărit zi de zi prin fereastră pe orb. Omul sosea curînd după ivirea zorilor, împingîndu-şi căruţul în sus pe drumul povîrnit, şi se descurca la fel ca orice om care vede. Se oprea sub un stejar de partea cealaltă a drumului, aprindea un foc în mijlocul unui cerc de bolovani şi fierbea la el alune americane, într-un ceaun de fier. Şedea toată ziua pe un scăunaş, sprijinindu-şi spinarea de zidul de cărămidă, şi vindea alune pacienţilor din spital în stare să se ţină pe picioare. Cînd nu avea vreun muşteriu, stătea încremenit de parc-ar fi fost împăiat, cu mîinile împreunate în poală. [...]

Orbul era voinic, lat în umeri şi în şolduri, iar pantalonii îi erau închingaţi în talie cu un brîu de piele, lat cît o curea de ascuţit bricele. Nu purta pălărie nici pe arşiţă, iar părul tuns scurt era cîlţos şi sur, cu fire groase ca ţepii unei perii de bătut cînepa. Şedea cu bărbia în piept şi părea pierdut în gînduri, dar de îndată ce Inman se apropie de el îşi înălţă capul ca şi cum într-adevăr l-ar fi văzut. Pleoapele îi erau însă moarte, confecţionate parcă din piele de ghete şi înfundate în nişte orbite pungite, unde ar fi trebuit să se găsească pupilele.

Fără să rostească măcar un cuvînt de salut, Inman l-a întrebat:

– Cine ţi-a scos ochii?

Orbul i-a răspuns cu un zîmbet prietenos:

– Nimeni. N-am avut niciodată ochi.

Inman a rămas descumpănit, pentru că imaginaţia lui făurise povestea unui conflict disperat, sîngeros, o încleştare brutală în care omului i se smulseseră ochii. Toate violenţele şi păcătoşeniile la care fusese martor în ultima vreme fuseseră înfăptuite de agenţi umani, aşa încît aproape uitase că mai exista şi o întreagă altă categorie de nenorociri.

– Şi de ce n-ai avut niciodată ochi?

– Aşa a fost să fie.

– Mă rog, a comentat Inman. Pari foarte liniştit. Mai ales pentru un om despre care s-ar spune că niciodată nu s-a bucurat de partea mai bună a vieţii.

– Poate că dacă mi-ar fi fost dat să arunc o privire asupra lumii şi după aceea mi s-ar fi luat vederea ar fi fost şi mai rău, răspunse orbul.

– Poate că da. Deşi, ce n-ai da acum să-ţi recapeţi ochii măcar pentru zece minute? Pariez c-ai da o avere.

Orbul a rumegat întrebarea. Şi-a plimbat vîrful limbii pe la colţurile buzelor. Apoi a rostit:

– N-aş da nici un cent indian. Mă tem că dacă aş vedea m-aş umple de ură.

– Aşa s-a întîmplat şi cu mine, a răspuns Inman. Există o sumedenie de lucruri pe care aş fi preferat să nu le văd.

– Haide, povesteşte-mi şi mie de un caz în care ai fi preferat să fii orb.

De unde să încep? s-a întrebat Inman. Malvern Hill. Sharpsburg. Petersburg. Oricare dintre acestea constituia un exemplu grăitor de privelişte nedorită. Dar Fredericksburg însemnase o zi care i se întipărise cu precădere în minte. Aşa încît s-a rezemat de stejar, a început să despice cojile umede ale arahidelor şi să-şi vîre miezul cărnos în gură, în timp ce-i istorisea orbului povestea lui, începînd cu perdeaua de ceaţă care se destrămase în dimineaţa aceea, dînd la iveală o oaste numeroasă ce mărşăluia pe deal în sus, către un zid de piatră, şi un drum înfundat, din spatele zidului. Regimentul lui Inman a fost trimis să se alăture oamenilor aflaţi deja de-a lungul vastei reşedinţe albe de pe creasta Maryes Heights. Generalii Lee, Longstreet şi împăunatul Stuart stăteau în picioare pe pajiştea din faţa portalului, scrutînd pe rînd, prin binoclu, malul de dincolo al rîului şi discutînd între ei. Longstreet îşi înfăşurase în jurul umerilor un şal de lînă cenuşie. În comparaţie cu ceilalţi doi, arăta ca un negustor de porci. Totuşi, din cît îşi dăduse Inman seama de felul de a gîndi al lui Lee, ar fi preferat în orice moment să lupte sub comanda lui Longstreet. Aşa searbăd cum arăta, mintea acestuia scormonea întruna după locul potrivit în care un om să se poată ghemui şi să poată ucide după pofta inimii, dintr-o poziţie de relativă siguranţă.

După ce regimentul lui Inman şi-a strîns rîndurile, au urcat cu toţii clina dealului, în direcţia focului pîrjolitor al Unioniştilor. S-au oprit la un moment dat să descarce o salvă puternică, apoi au pornit în fugă spre drumul înfundat dindărătul zidului de piatră.

Era o zi friguroasă şi noroiul de pe drum îngheţase bocnă. Unii dintre ostaşi erau desculţi. O bună parte dintre ei purtau uniforme confecţionate în casă, de culoarea spălăcită a vopselelor extrase din plante. Unioniştii se înşirau pe frontul din faţa lor, în echipament nou-nouţ. Uniforme strălucitoare, comandate la fabrică, cizme noi. Cînd trăgeau Unioniştii, oamenii de dincolo de zid le parau focul şi-i luau peste picior. Unul le-a strigat:

– Veniţi mai aproape, rîvnesc la cizmele voastre.

Şi-i lăsau pe Unionişti să se apropie pînă la douăzeci de paşi, înainte de a deschide focul asupra lor şi a-i secera. Unioniştii continuau să se apropie, depăşind cu mult punctul de la care a-i împuşca ar fi fost o plăcere. Inman ajunsese să îi urască pentru încăpăţînarea lor prostească de a se lăsa omorîţi.

Cînd visezi o luptă, îi vezi pe vrăjmaşi înşiruiţi în număr mare împotriva ta, duduind de forţă. Iar tu eşti cel slab. Or, acum duşmanii cădeau, cădeau ca nucile şi erau zdrobiţi. [...]

Spre seară, Unioniştii au încetat să se mai reverse şi tirul s-a potolit. Cîmpul povîrnit de la poalele zidului era presărat cu mii de morţi sau muribunzi şi, la căderea întunericului, cei care se mai puteau mişca au stivuit cadavrele ca să-şi facă adăposturi. În toată acea noapte aurora a scînteiat irizînd culori fantomatice pe cerul nordic. Acest fenomen atît de rar a fost considerat un semn divin de către oamenii şi de o parte şi de cealaltă a frontului, care se întreceau să găsească pe cineva în stare să le explice clar şi convingător înţelesul. Undeva pe deal, deasupra lor, o vioară picura acordurile triste ale cîtecului Lorena. Unioniştii răniţi gemeau şi se văitau şi boceau clănţănind din dinţi pe cîmpul îngheţat, iar unii strigau numele persoanelor iubite. Inman a dat o raită nocturnă pe cîmpul de luptă, doar ca să vadă roadele eforturilor acelei zile. Unioniştii zăceau claie peste grămadă, în mormane însîngerate. Trupuri dezmembrate în toate chipurile pe care le poate concepe mintea omenească. Un om care mergea alături de Inman a exclamat:

– Dac-ar fi după mine, aşa ar arăta tot ţinutul de la nord de Potomac.

Singurul gînd pe care-l articula mintea lui Inman cînd se uita la inamicii morţi era „Pleacă acasă!” A văzut pe unul din oamenii lui căznindu-se să smulgă cizmele unui cadavru care zăcea lat, pe spate, dar cînd i-a ridicat un picior şi a început să tragă, mortul s-a ridicat în fund şi a înjurat cu un accent irlandez atît de năclăit, că singurul cuvînt care s-a putut înţelege a fost „căcat”.

Orbul i-a ascultat povestea fără să rostească o vorbă. Dar după ce a terminat, i-a spus:

– Trebuie să-ţi scoţi toate astea din minte.

– Din punctul ăsta de vedere, sînt de acord cu dumneata.

Dar ce nu i-a povestit Inman orbului a fost faptul că, oricît s-ar fi străduit, imaginea frontului din acea noapte nu-l părăsea, ba, dimpotrivă, i se instalase într-un vis recurent, care-l vizitase mereu în timpul zilelor petrecute în spital. În vis, aurora scînteia şi peste tot zăceau risipite ciozvîrte însîngerate – braţe, capete, picioare, trunchiuri – care se împreunau şi se reînchegau în cele mai monstruoase trupuri, alcătuite din părţi desperecheate. Şchiopătau, se rostogoleau, se tîrau pe picioarele lor şubrede, pe cîmpul întunecat, ca nişte orbi beţi. De fiecare dată după acest vis, Inman se deştepta cu o stare de spirit mai întunecată decît cea mai neagră cioară care a zburat vreodată.

Inman s-a întors în salonul spitalului, obosit de escapada sa. S-a vîrît în pat, cu gîndul să dormiteze tot restul dimineţii, dar nu-şi putea domoli mintea, aşa încît şi-a luat cartea să citească. Citea partea a treia din Călătoriile lui Bartram. După un timp, însă, a constatat că lăsase cartea din mînă şi că trasa în minte topografia locurilor lui de baştină. Cold Mountain, cu crestele şi rîpele şi pîraiele lui. Le cunoştea numele şi le psalmodia în gînd, asemenea cuvintelor unor farmece şi descîntece menite să izgonească relele de care te temi cel mai mult.

Cîteva zile mai tîrziu, Inman a plecat din spital şi s-a dus în oraş. Îl durea rana de la gît de parcă i-ar fi fost legată o sîrmă înroşită în foc de la beregată şi pînă la testicule, vibrînd puternic la fiecare pas. Dar picioarele îi erau zdravene, lucru care îl îngrijora. De îndată ce ar fi fost considerat apt de luptă, ar fi fost expediat îndărăt în Virginia. Cu toate acestea, se bucura că se simte bine, atîta timp cît era atent să nu apară prea viguros în faţa unui medic.

Primise bani de acasă, precum şi o restanţă din soldă, aşa încît a hoinărit pe străzi şi a făcut cumpărături. La o croitorie a găsit un pardesiu negru dintr-o stofă deasă de lînă, care-i venea turnat deşi fusese croit pe măsura unui om care murise pe parcursul confecţionării. Croitorul i l-a vîndut la un preţ de chilipir şi Inman l-a îmbrăcat pe loc şi a ieşit cu el în stradă. La un magazin general şi-a cumpărat o pereche de pantaloni din pînză tare, albaştri, o cămaşă de lînă gălbuie, două perechi de ciorapi, un briceag, un cuţit, o oală mică şi o cană, precum şi toată încărcătura de gloanţe şi de capse pe care o putuse găsi pentru pistolul din dotare. La o papetărie a cumpărat un toc cu peniţă de aur, o sticlă cu cerneală şi cîteva foi albe de scris. Cînd a isprăvit cumpărăturile, cheltuise un maldăr de bancnote aproape fără valoare, bune doar să aprinzi cu ele un foc de lemne verzi.

Ostenit, s-a oprit la un birt de lîngă capitoliul încununat de cupolă, şi s-a aşezat la o masă sub un copac. A băut o cană dintr-o fiertură pe care birtaşul o numea cafea procurată în pofida blocadei deşi, după cum arăta, părea a fi cicoare amestecată cu boabe de grîu prăjite, stropite cu o brumă de cafea adevărată.

Inman se gîndea la orb. În dimineaţa aceea cumpărase de la el un exemplar din ziarul Standard, aşa cum procedase zi de zi, în ultima vreme. Îi era milă de orb, acum cînd ştia cum îl lovise nenorocirea, căci cum poţi purta cuiva ură pentru un lucru care ţi s-a întîmplat de la sine? Şi care-i plăcerea cînd nu poţi avea un duşman? Pe cine poţi să te răzbuni, decît doar pe tine însuţi?

Inman îşi sorbi cafeaua pînă la zaţ, apoi răsfoi ziarul, în speranţa că o să găsească ceva care să-i antreneze gîndurile în altă direcţie. Cînd a ajuns la pagina a treia, a găsit un comunicat adresat de guvern dezertorilor, soldaţilor evadaţi şi familiilor lor. Aceştia vor fi urmăriţi. Numele lor vor fi înscrise pe o listă şi Gărzile Civile se vor găsi în permanenţă în alertă, în fiecare district, patrulînd zi şi noapte. În continuare, Inman a citit o relatare îngropată în josul unei pagini din mijlocul ziarului. Se povestea că la graniţa muntoasă din vestul statului, Thomas şi trupele lui de indieni Cherokee îi scalpau pe Unionişti. Într-un fel era nostim, dacă te gîndeşti la muncitorii aceia cu feţe palide care veneau plini de încredere să fure pămînturile altora şi se trezeau cu creştetele retezate. Inman cunoştea mulţi Cherokee care ar fi avut acum vîrsta luptătorilor din trupele lui Thomas, şi s-a întrebat dacă şi Swimmer o fi printre ei. Îl cunoscuse pe Swimmer în vara în care amîndoi împliniseră şaisprezece ani. Lui Inman i se încredinţase misiunea atrăgătoare de a păstori nişte junici care să pască ultima iarbă din acea vară pe podişurile înalte din munţii Balsam. Îşi luase cu el o desagă plină cu ustensile de gătit, carne, mălai, unelte de pescuit, o puşcă de vînătoare, pături groase şi o bucată de pînză cerată pentru cort. Se aştepta la solitudine şi la dovada abilităţii lui de a se descurca de unul singur. Dar cînd a ajuns pe podiş, a dat peste un chiolhan în toată regula. Vreo doisprezece oameni din Catalooch îşi făcuseră tabără în vîrful muntelui şi se găseau acolo de o săptămînă şi mai bine, huzurind în aerul pur al înălţimilor şi gustînd libertatea de a fi departe de casă şi de cămin. Inman s-a alăturat grupului şi, timp de cîteva zile, au copt turte imense de mălai, au fript păstrăvi şi au gătit tocană de vînat pe un foc înalt pînă la genunchi pe care-l ţineau aprins zi şi noapte. Mîncarea luneca pe gît scăldată de tot felul de rachiuri de porumb, ţuică de mere şi o băutură din miere fermentată în alcool, aşa încît mulţi din grup zăceau beţi din zori şi pînă a doua zi.

Curînd, o ceată de indieni Cherokee s-a instalat pe celălalt versant al muntelui, împreună cu o cireadă de vaci costelive, bălţate, fără vreo rasă anume. Indienii şi-au statornicit tabăra la mică depărtare de ei, apoi au tăiat nişte pini înalţi din care au meşterit porţi şi au delimitat terenul pentru sălbaticul lor joc cu mingea. Swimmer, un băiat ciudat, cu mîini ciolănoase şi ochi depărtaţi a invitat grupul din Catalooch să joace mingea cu ei, strecurînd şi unele aluzii sumbre că se întîmplă ca oamenii să-şi piardă şi viaţa la joc. Inman şi ceilalţi au acceptat provocarea. Au tăiat şi ei puieţi verzi şi şi-au cioplit rachete, în interiorul cărora au întins şi împletit fîşii subţiri de piele şi şireturi de ghete. Jucau aproape toată ziua, după care petreceau jumătate din noapte bînd şi stînd la taclale în jurul focului, şi înfulecînd mormane de păstrăvi pestriţi, cu crusta crocantă şi cu oase cu tot.

Acolo sus, în tăriile munţilor, vremea bună se prelungeşte mult. Aerul era cristalin, fără o scamă de ceaţă, şi în faţa ochilor se ondulau coame după coame de munţi albaştri, fiecare dintre ele tot mai estompată, pînă cînd cele mai îndepărtate se contopeau cu cerul. S-ar fi zis că întreaga lume era alcătuită doar din văi şi din steiuri stîncoase.

Dimineţile pe platou erau pişcătoare, iar fuioarele de ceaţă se lăsau prin văi, astfel încît piscurile se sumeţeau parcă desprinse de rest, ca nişte insule abrupte albastre, răspîndite pe o mare palidă. Inman se trezea, încă mahmur după beţie, şi cobora cu Swimmer într-o grotă dintre stînci de unde pescuiau un ceas sau două înainte de a se întoarce la joc. Swimmer vorbea neîntrerupt, cu un glas molcom care se topea în clipocitul apei. Istorisea poveşti despre animale şi despre felul cum ajunseseră să arate aşa cum arătau acum. Oposumul cu coadă golaşă, veveriţa cu coadă stufoasă. Berbecul cu coarne. Pantera cu dinţi şi gheare. Uktena cu inele de şarpe şi colţi. Îi povestea despre felul cum s-a născut lumea şi despre locul către care se îndreaptă ea. Swimmer îi mai vorbea despre vrăjile pe care le învăţase el ca să facă să ţi se împlinească dorinţele. Îi povestea despre farmecele prin care aduci pe capul altora nenorocirea, boala, moartea, despre felul în care pedepseşti prin foc răul care ţi s-a făcut, despre felul în care poate fi ocrotit drumeţul singur aflat noaptea pe drum şi despre felul în care poţi face ca drumul să pară mai scurt.

A dus la buze ceaşca de cafea şi a constatat că se răcise şi că aproape se terminase, aşa încît a lăsat-o din nou jos. S-a uitat în fundul ceştii şi a urmărit cum firicelele de zaţ negru se scurgeau în puţinul lichid rămas. Nervurile negre s-au rotit, s-au închegat într-un anumit tipar şi s-au aşezat. Inman s-a gîndit la ghicitul viitorului în zaţul de cafea, în frunzele de ceai, în măruntaiele de porc, în formele norilor. De parcă toate acestea ar fi spus ceva ce merita să fie cunoscut. Ţinînd seama de felul aiurit, întîmplător, în care se succed lucrurile, oricine şi orice se poate constitui într-un oracol. E lesne să ghiceşti viitorul cînd omul trăieşte cu ideea că ziua de mîine va fi inevitabil mai rea decît cea de azi şi că timpul e o cărare care nu te duce nicăieri decît spre o intensă şi persistentă ameninţare. Nu voia să locuiască într-un univers alcătuit numai din ceea ce vedea el, mai ales că vedea lucruri foarte putrede. Aşa încît se agăţa de ideea unei alte lumi, a unui loc mai bun, şi îşi spunea că sălaşul acestei lumi ar putea fi Cold Mountain la fel de bine ca orice alt punct.

Inman şi-a scos pardesiul cel nou şi l-a lăsat pe speteaza scaunului. A pornit să compună o scrisoare. Era o scrisoare lungă şi, pe măsură ce după-amiaza se scurgea, şi-a comandat mai multe cafele şi a înnegrit cu cerneală cîteva file, pe o parte şi pe cealaltă. [...]

S-a ridicat în picioare, a împăturit scrisoarea, apoi şi-a pipăit tăietura adîncă de la gît, care prinsese crustă. Doctorii afirmau că se vindeca rapid, dar el simţea că ar putea să vîre un beţişor în rană şi să-l scoată pe partea cealaltă, fără să întîmpine mai multă rezistenţă decît la un dovleac fleşcăit. Dar pe stradă, cînd s-a dus să pună scrisoarea la cutie, şi apoi pe drumul de întoarcere la spital, picioarele lui s-au dovedit surprinzător de robuste şi de docile. [...]

După masa de seară, Inman şi-a verificat pachetele pe care le ţinea sub pat. Avea în rucsac o pătură şi o bucată de pînză cerată pentru aşternut pe jos, iar acum a adăugat cana, oala de gătit, şi cuţitul. Sacul de merinde fusese umplut treptat cu biscuiţi uscaţi, mălai, o halcă de carne de porc sărată, o bucată de carne uscată de vită, pe care le cumpărase de la personalul spitalului.

Pe urmă s-a aşezat la fereastră şi a urmărit înserarea. Era un asfinţit dramatic. Mase de nori joşi, cenuşii se îngrămădiseră la linia orizontului, dar cînd soarele a dat să cadă dincolo de muchia pămîntului, a dibuit o crestătură în nori prin care a trimis, drept în sus, o ţişnire de lumină de culoarea jarului încins.

S-a deşteptat la un ceas din toiul nopţii. Salonul era cufundat în întuneric şi singurele sunete care ştirbeau tăcerea erau respiraţiile, sforăielile şi foielile pacienţilor în aşternut.

S-a sculat şi a îmbrăcat hainele noi. Şi-a vîrît în rucsac cartea lui Bartram făcută sul; apoi şi-a îndesat pachetele, s-a dus la fereastra înaltă, deschisă, şi s-a uitat în noapte. Domnea întunericul lunii noi. Panglici de ceaţă se prelingeau pe jos, cu toate că, deasupra, cerul era limpede. Şi-a proptit un picior pe pervaz, a încălecat fereastra, şi dus a fost.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara