Wong Kar-Wai este unul dintre acei regizori care joacă aproape totul pe imagine, păstrînd din poveste doar reflexele ei. Printre puţinii regizori occidentali care se apropie de rafinamentul "tablourilor" regizorului hong-konghez este Peter Greenaway pe care-l recomandă afinităţi decelabile în filme precum The Pillow Book (Cartea de căpătîi, 1996) sau The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover (Bucătarul, hoţul, soţia hoţului şi amantul ei, 1989). În acest ultim film, Wong Kar-Wai încearcă cu mult curaj să cucerească cu mijloacele unei sensibilităţi orientale focalizate pe nuanţă, fastidioase jocuri de umbre ca în teatrul Nô, poezie vizuală şi erotizare subtilă a gestualităţii un spaţiu încărcat de spectre venind din mitologia cinematografică americană. Experimentul nu este nou pentru regizor, spre exemplu în In the Mood for Love (O iubire imposibilă, 2000) love-story-ul era amplificat, rafinat de tangoul argentinian, bucătăria orientală admite improvizaţia de care Wong Kar-Wai se foloseşte cu o mare măiestrie însă păstrînd reguli şi dozaje menite să confere armonie diversităţii registrelor. Din start, proiectul regizorului se anunţă ambiţios, cu atît mai mult cu cît "joacă" pe un teren străin, conectat la marea orgă de lumini a Hollywood-ului cu mistificările sale adesea magistrale. Filmul este construit pe o stare, chagrin d'amour, pe care albastrul cînd fluorescent, cînd fumigen al barurilor de noapte o amplifică în tăceri care parcă vibrează somnolent sau cu un fundal discret din care răzbate tînguios şoapta unui saxofon. Sunt stări care condensează subtil în noapte cu ceva din incomensurabila, dizolvanta singurătate care se prelinge din gîtlejul aurit al saxofonului lui Jan Garbarek. Filmul se încarcă încetul cu încetul cu energie, devine fluid şi capătă ritm devenind un road movie din care regizorul alege cîteva zile precizînd distanţa faţă de epicentrul reprezentat de barul lui Jeremy (Jude Law), unde poposeşte, asemeni unei frunze aduse de vînt, Elisabeth (Norah Jones). Locul are farmecul lui nocturn-opiaceu, totul pare să se desfăşoare au ralenti, o mică altercaţie pare asemeni unei derulări rapide ale unei benzi video, după care acţiunea curge cu aceeaşi lentoare obosită de balet piscicol într-un acvariu. Visătorul Jeremy păstrează cheile unor poveşti de dragoste sfîrşite demult sau suspendate nedefinit, inclusiv a propriei sale poveşti ruseşti. Recunoaştem infuzia de poezie specifică lui Wong Kar-Wai care-şi forjează propria mitologie lirică şi care ceremonializează rafinat întîlnirile emblematice. Mai mult sau mai puţin conectate, poveştile îşi au originea în acest spaţiu de meditaţie, acumulînd tristeţi vetuste şi amintiri incerte. Dintre cele patru poveşti care se desprind şi se înfăşoară în jurul unui singur personaj, Elisabeth, martor-cheie, cea dintre poliţistul Arnie Copeland (David Strathairn) şi soţia sa, Sue Lynne (Rachel Weisz), mi s-a părunt cea mai puternică, mai lipsită de şansă. Singuraticul nocturn îşi derulează povestea cu coatele rezemate de tejgheaua barului, absorbit de fosforescenţa otrăvită a unei femei purtîn­du-şi frumuseţea ca un stigmat, avînd în mers acea sfidare mută care le consacră pe femeile fatale. Întreaga atmosferă extrasă unui vis de opiu se încarcă electric la apariţia lui Sue Lynne care răspunde parcă unui consemn distructiv. Povestea bărbatului care-şi măsoară căderea cu jetoane marcînd fiecare cedare în faţa alcoolului se sfîrşeşte cu o notă de plată transformată în aide-mémoire trist asemeni unei "meditaţii" de Frank O'Hara scrisă "in an Emergency". Elisabeth intră pe orbita de aventură a unui gambler profesionist, Leslie (Natalie Portman), care-i joacă economiile transportînd-o apoi spre Las Vegas pentru o întîlnire cu moartea tatălui ei. Relaţia filială ascunde acelaşi cocktail ucigaş, dragostea şi ura, atracţia şi respingerea, neputinţa de a trăi cu, dar nici fără. Abil, Wong Kar-Wai a evitat oraşul sirenă, fantasmagoric monument al kitschului, înglobînd fantasmal-canibal mitologii, culturi, simboluri, decupînd cadre neutre, exterioare, diurne fără perspectivă. În ciuda unei actriţe precum Natalie Portman care ne aminteşte de Closer (Ispita, 2004) al lui Mike Nichols, filmul suportă o cădere de tensiune generată de o notă tot mai pregnantă de artificialitate, amplificată de dificultatea cîntăreţei Norah Jones de a susţine partitura încredinţată. Există o anumită nebunie a acestui spaţiu, o frumuseţe a descreieraţilor care închid în ei vizionari pe care o regăsim în romanele lui Norman Mailer sau cele ale lui Scott Fitzgerald sau Doctorow, un fel de a te droga cu eter şi cred că acest specific al locului bîntuit de spectre îi scapă lui Wong Kar-Wai. Poezia cu absurdismele sale bine controlate pînă la un punct se diluează, iar de data aceasta imaginea nu mai poate susţine ansamblul. Las Vegasul, chiar şi ocolit, este o cursă perfidă întinsă oricui nu este familiarizat cu mitologia locului şi zeii săi lari. În cele din urmă, Elizabeth revine din locul în care a plecat şi unde plăcinta cu afine o aşteaptă, iar dragostea înfiripată îşi găseşte asemeni unei chei uşa potrivită. Imaginea de un cromatism senzual al ecorşeului sîngeriu al prăjiturii irigată lactant survine ca un sigiliu al poveştii de dragoste. Părăsind spaţiul securizant al lumii asiatice cu ritualurile sale, Wong Kar-Wai a încercat să armonizeze registre diferite, lăsînd impresia unei permanente sedări liric-somnolent-melancolice a personajelor într-un cadru nocturn. Povestea vine ca adagiu al farmacopeei erotice, - şi tan­dră este noaptea -, iar pe de altă parte, firul po­veştii urzit din sedimente de tristeţe contribuie la rîndul lui la atmosfera de balans oniric. Regizorul are tendinţa de a-şi transforma filmul într-un poem-imagine numai că în combinaţie intră de data aceasta şi un spirit străin, cel al poveştii americane, element integrator şi dezintegrator deopotrivă. Povestea americană are propria cheie de sensibilitate, propriul absurd, propriul temperament afectiv. Acest "propriu" este cumva exotizat, tradus într-un alt registru de sensibilitate, ceea ce face atracţia filmului lui Wong Kar Wai, dar îi şi subliniază slăbiciu­nile, uneori delicioase, cu gust de afine.