Nu-i prima dată când scriu despre temele pe care şi le împart Caragiale tatăl şi fiul. Una dintre ele, lăsând deoparte fascinaţia pentru scrisori a unuia, şi scârba celuilalt, ori niciodată lămuritele afaceri de familie, e secretul.

Oricât ar fi de diurn bătrânul Caragiale, este, la el, miezul tainelor neguroase ale lui Mateiu. Fie şi pentru că lucrurile sunt lăsate în coadă de peşte.
De pildă, autorul lui îşi declară neputinţa, limitele omniscienţei, să zicem aşa, în privinţa destinului dlui Lefter. Schiţa se poate preta unei abordări noir, deşi felul nostru de-a o citi s-a păstrat, de obicei, în registrul comediei. Evident că e plin de pericole, destinul acesta care lucrează sub pecetea tainei. Odată tras pe sfoară, lui Lefter i se poate întâmpla, virtualmente, orice. E alegerea, perfidă, a naratorului pretins neştiutor, să-l transforme într-un bătrânel cu minţile pierdute, blocat în singurul moment relevant al unei existenţe, altminteri, anoste. Însă, trecuţi prin varii înfăţişări ale absurdului, nu putem să nu ne punem problema că duhul care-i joacă feste nu-l va lăsa în pace. E violent, şi circulă printr-un Bucureşti crepuscular, periferic, prins într-un soi de anchetă pe cont propriu. Cam la fel cum face şi Anghelache, urmăritorul urmărit. Teme romantice degradate, remestecate, precum aceea a damnării, îşi fac loc în aceste vieţi trunchiate, având o anumită stângă cie care le face (v. mecanica lui Bergson) ridicole. Dar ele nu sunt, la drept vorbind, cu nimic mai puţin tragice decât destinele pline de promisiuni neonorate de la Mateiu. Şi existenţa lui Lefter, şi cea a lui Anghelache sunt parazitate de detalii care nu-i privesc, care-i îndepărtează de esenţial. Se complac, apoi dintr-o dată văd ceva. Nu e numaidecât promisiunea unei izbăviri, pe care o caută amândoi – prin câştig brusc, sau prin degrevarea de răspundere. Nu ştim cu siguranţă ce e. La urma urmei, ce-l dereglează pe călătorul care-l aruncă pe Bubico din tren? Plictiseala de a asculta o înşiruire de lămuriri stupide despre aventurile „craiului”?
Se naşte, oare, în aceşti slujbaşi de duzină, omul de altă stofă, care nu va mai suporta, cu uşurinţă, compania? Un strămoş involuntar al pretinşilor lui Mateiu? Poate. Când încearcă să se afilieze, alăturându-se unei perechi de amici, muşteriul din C.F.R. se introduce cu întrebarea „vorbeaţi ceva secret?”. I se infirmă, şi începe, odată primit în conversaţie, să toarne la detalii care nu au nici o relevanţă pentru comeseni, alta decât aceea că bănuiesc ceva. Secretul, care nu exista, se creează în timp real. Când mitul lui se sfărâmă, moftangiul care le-a deranjat seara este expediat cu un „nu mai ai nici un haz”. Să fi fost Bubico, ar fi zburat peste bord...
Aşadar, există o victimă, şi există o audienţă. Jocul, în aparenţă comic, este destul de crud. Amicii se întrec în a smulge secretul care, altminteri, trebuie îndurat pe cont propriu. Stau mărturie Stavrache sau Dragomir, soţul Anei. Ori popa Niţă, din Păcat, o punere în scenă foarte potrivită a ponoaselor gustate cu delicii de cei pe care nu-i inculpă. Ascensiunea unora se hrăneşte din căderea celorlalţi, şi secretul alimentează acest joc între gura lumii şi forul interior. Sunt secrete ale lui Polichinelle şi secrete mortale. Şi Pristanda, şi Anghelache sunt slujbaşi, dar între unul care fură cu măsură şi face mici servicii şi unul care se pretinde singular, de pierdut are cel din urmă.
Pe aceşti inadaptaţi, pe care Caragiale îi refuză, cum îl refuză pe Lefter, pentru că lumea lor încă nu se născuse, îi va prelua Mateiu. Scoţând din ei efigii ale bătăii de joc a destinului. Fără milă, şi fără părtinire.