Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cerul înstelat deasupra mea... de Iulia Popovici




Apariţia, la sfîrşitul anului abia încheiat, a cărţii de dialoguri Ileana Mălăncioiu – Daniel Cristea-Enache era aşteptată cu sentimente amestecate de lumea literară autohtonă, după ce Adevărul literar şi artistic publicase cîteva fragmente, să spunem, incitante din ea.

Poetă din generaţia lui Nichiata Stănescu (a debutat în volum în 1967), de o sensibilitate aparte, ale cărei versuri de după 1980 sînt un adevărat „document zguduitor al literaturii noastre într-una din cele mai penibile etape ale istoriei românilor” (Ion Negoiţescu), şi exegetă subtilă a „vinei tragice”, Ileana Mălăncioiu a devenit după 1990 o publicistă extrem de acidă „în război cu toată lumea”, chiar în rubrica pe care mult timp a deţinut-o la România literară. Era astfel de aşteptat ca acelaşi spirit revoltat să domine şi convorbirile ei cu criticul Daniel Cristea-Enache, al căror titlu, Recursul la memorie, trimite în egală măsură, spune scriitoarea, la cartezianul Discurs despre metodă şi la romanul lui Carpentier, Recurs la metodă (şi el, trimitere la Discurs).

Într-un alt volum de convorbiri, editat cu 30 de ani în urmă, între poetul Florin Mugur şi prozatorul Marin Preda (de care Mălăncioiu se simte legată), care e poate cel mai fascinant dialog al literaturii noastre postbelice, Mugur începe prin a-şi mărturisi reticenţele iniţiale faţă de un interviu cu autorul Moromeţilor: „(...) am spus de asemeni că am, faţă de Marin Preda, o dragoste îndepărtată, de cititor adolescent pentru autorul „său” şi că acest sentiment poate să exercite asupra mea un efect paralizant, transpunîndu-mă fie într-o iritantă stare de umilinţă, fie într-una de închidere paralizantă în sine.” Sînt atitudini care ameninţă pe oricine aflat într-o situaţie similară, faţă-n faţă cu obiectul admiraţiei literare şi căutînd tonul potrivit lipsit de ditirambi (căci „(...) interviurile amabile nu sînt decît cozerii sau conferinţe dialogate.”, cum spune acelaşi Florin Mugur). Nici urmă însă a acestor temeri aici: convorbirile Ileana Mălăncioiu – Daniel Cristea-Enache ajung, într-un fel, cam de prea multe ori în acel punct discutabil al adeziunii necondiţionate faţă de partenerul de discuţie, al afirmării unui adevăr împărtăşit faţă de care îndoiala nu mai e posibilă. Deşi se prea poate să fi fost nevoie de constanta reafirmare a admiraţiei şi adeziunii pentru a pătrunde dincolo de platoşa unei simţiri atît de reticente cu lumea precum cea a acestei poete.

Indiscutabil totuşi, cei doi parteneri de dialog împărtăşesc aceleaşi poziţii şi aproape mereu văd lumea din acelaşi punct: îi resping cu egală virulenţă pe „detractorii” lui Eminescu (din celebrul număr al Dilemei) şi climatul „(sub)cultural” actual, lipsit de adevăratele valori, cred în autonomia esteticului şi-n kantiana lege morală din fiecare. Credinţa în principiul moral e ceea ce o animă de altminteri permanent pe Ileana Mălăncioiu, în numele căruia condamnă şi vituperează deopotrivă pe corifeii reciclaţi ai comunismului şi pe susţinătorii „adevăratei Revoluţii” (cum numeşte victoria în alegerile din 1996 a Opoziţiei anticomuniste). Şi-i cad victimă, la un loc, Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Dinu Săraru, Marian Popa, Ecaterina Ţarălungă, Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana (dar se salvează Georgeta Horodincă).

Încrederea neştirbită într-un adevăr a cărui profetă este (unul din volumele ei de publicistică se intitulează A vorbi într-un pustiu) şi-n numele căruia desparte lumea în alb şi negru absolut face din păcate ca-n spatele mai tuturor afirmaţiilor Ilenei Mălăncioiu să stea o judecată morală (şi are o limbă foarte ascuţită). Însă, cu toate că nu e o povestitoare de vocaţie (aşa cum e Preda), istoriile ei, luate cum grano salis, sînt dintre cele mai interesante din unghiul istoriei literare: pe de o parte formarea ei ca poetă, prieteniile şi inamiciţiile, contextele sociale şi literare ale debutului ca poetă, bătăliile cu cenzura anilor ’80 (episodul interzicerii unui număr din Viaţa românească), descoperirea prozelor inedite ale lui Alexandu Vona, ataşamentul din totdeauna faţă de poezia lui Bacovia (ale cărei urme se văd într-unele poezii). Sînt în Recursul la memorie rînduri dure, neiertătoare despre Caraion, dar şi despre Marie-France Ionesco (Mălăncioiu îi reproşează controlul excesiv asupra moştenirii nu numai literare, dar şi critice a tatălui ei), dar şi altele de mare duioşie dedicate lui Lucian Raicu, Virgil Mazilescu, Emil Botta, Marianei Marin şi începuturile ei încurajate de Nora Iuga, George Almosnino sau Nicolae Manolescu. Foarte mulţi dintre aceştia au plecat din lumea celor vii, însă în dragoste ca şi în ură Ileana Mălăncioiu, nu atît de generoasă precum admiratul Preda, nu iartă şi nici nu uită (taxîndu-l chiar pe Dumitru M. Ion pentru unica vină de a fi fost mai bine primit de critică la debut decît ea însăşi: „Acest poet al cărui nume păstra iniţiala tatălui, ca un şcolar (...)”).

Lectură obligatorie pentru orice amator al literaturii româneşti actuale (şi al culiselor ei), dar de citit cu circumspecţie, Recursul la memorie e o carte despre urmele adînci ale unui trecut care nu trece şi ale unui prezent pe care Ileana Mălăncioiu îl vede prin lentila biciului moral. Daniel Cristea-Enache vorbeşte la un moment dat în carte despre o „judecată globală şi fără apel” (a exilului românesc); e ceea ce probabil ar putea cel mai bine defini chiar spiritul în care scrie Ileana Mălăncioiu, fără acea libertate a verdictului, a judecăţii finale, ce rămîne întotdeauna la îndemîna bunului cititor.




Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi, Polirom, 2003, colecţia Ego-grafii, 296 pag., f.p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara