Tagma oamenilor cărţii formează o reţea avându-l în centrul ei pe autor, iar de jur-împrejur pe corector şi pe editor, pe tipograf şi pe librar. Timpul de viaţă al cărţilor şi circulaţia lor în lume generează un întreg „lanţ trofic”, fiindcă vechimea le conferă şi altă valoare decât cea a conţinutului. Cărţile devin astfel obiecte de preţ şi intră în joc anticarii şi colecţionarii, iar pe lângă ei apare altă figură interesantă – hoţul de cărţi. Şi treptat se naşte o mitologie a cernelii. Două noi apariţii demonstrează câte legături poate realiza cerneala şi câte obsesii şi manii declanşează cărţile ca bunuri în circulaţie: Jocul cu litere de cerneală de Fernando Trías de Bes şi Omul obsedat de cărţi de Allison Hoover Bartlett.


Făurari de cărţi sau tămăduitori?

Jocul cu litere de cerneală l-ar fi încântat pe Jorge Luis Borges, cel atât de pasionat de lectură încât îşi imagina paradisul ca bibliotecă, pentru că transformă cerneala dacă nu într-un element primordial ca pământul şi apa, aerul şi focul, măcar într-o substanţă ce dă sens vieţii ca sângele şi seva. Făurirea unei cărţi presupune priceperea librarului şi talentul autorului, măiestria tipografului şi vigilenţa corectorului, ca şi flerul editorului, pe care-i face să realizeze împreună cea mai neobişnuită carte, tipărită cu o cerneală ce permite o singură lectură, fiindcă după ce paginile sunt citite, literele dispar.
Şi tot în spirit borgesian, romanul are o ramă – povestea unui adulter intrat în rutină săptămânală din care însă lipseşte pasiunea: Alice Thiel, soţia unui librar, se întâlneşte în fiecare marţi cu un bărbat în camera unui hotel. Şi-n faţa dorinţei soţului de a-i ucide amantul ca s-o elibereze de asemenea dependenţă, ea îi cere să afle motivul atracţiei inexplicabile. O notaţie echivocă avertizează că explicaţia o oferă cerneala: „Porii lui conţineau resturi minuscule şi invizibile dintr-un lichid negru, provocator de pasiuni nebănuite. Un amestec obscur şi dens, cu puteri nelimitate. Cerneala.” Librarul, Johann Walbach, caută răspunsul în cărţi, iar lecturile durează cinci ani, literele nu-l ajută să descopere motivul. Până când în librăria lui intră un profesor de matematică, şi el vrea să afle motivul unei întâmplări care i-a distrus fericirea, fiindcă soţia l-a părăsit. Căutarea lui de până acum s-a realizat prin numere, dar acum le combină cu fraze. Citeşte şi arde pe rând cărţile date de librar, alegând câte o singură pagină cu o frază semnificativă, şi aşa găseşte secretul, frazele selectate ar putea alcătui o carte păstrătoare a secretului. Astfel, profesorul Sebastian van der Becke, care predă matematici superioare, se preschimbă în autor.
Dar cartea are nevoie de un tipograf. Patronul tipografiei, Patrick Gensfleisch, acceptă să tipărească o asemenea ciudăţenie de carte, pentru că şi el caută un motiv ce-ar explica drama pierderii fratelui geamăn. Porneşte şi el, ajutat de bătrânul tipograf Klaus, într-o aventură frizând sminteala: căutarea unei cerneli ce dispare după ce textul a fost citit. Şi după tipograf, urmează corectorul, Guido Bressler, bântuit aidoma celorlaţi de căutarea unui motiv: dispariţia iubitei sale într-un zbor cu aeroplanul, când ajunge într-un nor, fără să se mai întoarcă.
Editorul Eusebiu Hofman intră în acelaşi joc, de-a căutarea unui motiv, o explicaţie a ritualului la care îl supunea propria mamă în copilărie, frecându-i trupul cu gheaţă, ca şi a sinuciderii mamei, datorată gheţii. La rândul lui, editorul este un maestru în breasla proprie, înzestrat cu o intuiţie a cărţii de succes, care nu dă greş niciodată, deşi ascunde faptul că nu citeşte cărţile, pentru că a citit o singură carte, Biblia. Lectura ei l-a marcat definitiv, aşa că are un singur indiciu, titlul, ce transformă în bestseller orice volum publicat de el. Şi mai are un secret pe care cititorul îl află doar la sfârşitul lecturii... când i se dezvăluie structura ei circulară.
Fiecare dintre cei cinci temerari intraţi în lanţul cernelii ascunde o traumă, ce le apasă conştiinţa ori chiar le-a modificat viaţa. A făuri cartea cu litere nevăzute se dovedeşte o artă a tămăduirii: librarul îşi eliberează soţia de strania dependenţă, autorul matematician îşi recâştigă soţia, corectorul se întoarce la pasiunea sa iniţială – scrisul, tipograful îşi împlineşte datoria faţă de geamănul dispărut, editorul se desprinde şi el, în sfârşit, de trecut. Îi rămâne cititorului să intre şi el în joc, să se delecteze cu observaţii subtile despre scris şi cărţi, să descopere cum rama şi cercul tind să se suprapună.
Jocul cu litere de cerneală dovedeşte, cum doar ficţiunile borgesiene au mai probat-o, că în cerneală se pot amesteca, într-o combinaţie indescriptibilă, inteligenţă pură şi sensibilitate rară. Iar emblema Baroque Books &Arts avertizează că nu este doar o carte, un obiect de aşezat în raft, ci o bijuterie ce împleteşte două arte, scrisul şi traducerea (semnată aici de Liliana Pleşa Iacob), şi măiestrii, nu meserii (tipograf, corector...). Cât despre editor, Dana Moroiu îşi răsfaţă cititorii şi-i surprinde cu fiecare titlu publicat. Se explică astfel cum o editură mică şi de curând intrată pe piaţă şi-a câştigat deja publicul ei.


Pasionaţi ori maniaci?

Cărţile generează şi alte jocuri, periculoase fiindcă uneori se încheie după gratiile închisorii, iar jucătorii sunt anticarii, colecţionarii şi hoţii. Timpul le dă cărţilor şi altă valoare decât cea literară, validată şi de istorie şi de critică, căutate pentru că fac parte din canon şcolar sau universitar, de topurile tirajelor şi listele cu lecturi obligatorii într-o viaţă de om. Primele ediţii apărute cu un secol sau două în urmă, devin bunuri dorite, râvnite, obiect de tranzacţii şi de târguri.
Anticariatele prosperă, anticarul devine o autoritate, personalitate cunoscută, frecventată şi preţuită, are şi el instincte care-l ajută să găsească în maldăre de volume titlurile care se vând apoi la preţ înzecit, însutit. Într-un asemenea comerţ contează enorm educaţia şi cultura, căci anticarii autentici sunt erudiţi, văd cu un ochi lumea ficţională, cu altul obiectul în care ea se perpetuează. Colecţionarii de cărţi alcătuiesc o clasă aparte, eterogenă, cu motivaţii diferite, au în comun pasiunea şi banii care le îngăduie să obţină cărţi rare şi scumpe.
Dar anticarii nu sunt singurii obsedaţi de cărţi, îi concurează serios hoţii de cărţi, ce ajung să le imite în date exterioare pasiunea şi profesionismul. Ei iniţiază alt joc, de-a şoarecele şi pisica, în care păgubesc mai mulţi anticari, folosind datele furate de pe cardurile de credit. Anticarii sunt secretoşi, dar treptat îşi găsesc mijloacele de apărare, ele implică poliţie şi justiţie, reţele online şi lanţuri de prăvălii. Întâmplările par de multe ori fanteziste, ele pot alcătui subiect de thriller. În fond, dacă există atâtea tipuri de thriller (le inventariez după reperele practice ale reţelelor de librării – de aventuri şi de spionaj, juridicofinanciar şi politic, medical şi ecologic, esoteric şi tehnologic), de ce n-ar exista şi unul livresc?
Allison Hoover Bartlett a publicat o carte pornind de la fapte autentice şi persoane reale: Omul obsedat de cărţi relatează poveştile intersectate ale unui hoţ, care iubea într-atât cărţile încât era dispus să ajungă şi la închisoare, ale unui anticar care-i vine de hac, convingând pe anticarii din mai multe oraşe să coopereze, să anunţe când hoţul a operat – şi nu are un tipar după care să fie recunoscut uşor, improvizează cu multă uşurinţă, se adaptează uşor şi merge la risc şi reuşeşte. Scrisă la persoana I, cartea depăşeşte confesiunea şi alunecă discret când spre eseu, când spre thriller, într-o combinaţie derutantă.
John Gilkey este hoţul de cărţi care şi-a alcătuit o bibliotecă impresionantă, ascunzându-şi comoara (unde altundeva decât într-o insulă?!!) adunată cu atâtea strădanii şi cu pasiune obsesivă. Dar cu aceeaşi ambiţie şi voinţă acţionează anticarul Ken Sanders care-i ia urma, îi sesizează tehnici şi strategii, observă detaliile ce se repetă de la un furt la altul, anunţă poliţia, pledează şi-i convinge pe poliţişti să-l aresteze, îi conduce în „insula comorii” şi-l duce în faţa justiţiei, conştient că hoţul nu va rămâne prea multă vreme închis, că-şi va recăpăta libertatea, iar coşmarul anticarilor şi librarilor va reîncepe.
Omul obsedat de cărţi este o carte incitantă şi instructivă, autoarea îl intervievează pe specimenul lipsit de orice moralitate, convins că i se cuvin cărţile furate, ele i-ar da legitimitate socială şi lustrul cultural după care tânjeşte. Faptul că ar putea deveni protagonistul unei cărţi este marea lui reuşită, care, totuşi, nu-l va opri din furat. Cochetează cu ideea de a scrie o serie de romane poliţiste şi primul ar fi despre un criminal în serie fascinat de poemul The Devil’s Walk de Samuel Taylor Coleridge, iar FBI ar trebui să apeleze la un expert, ca el, care a cunoscut „partea întunecată”, reuşind să adune cea mai mare colecţie de rarităţi din lume.
Se adaugă la cele trei soiuri de împătimiţi (anticari, colecţionari de cărţi şi hoţi bibliomani) şi al patrulea: colecţionarii de poveşti. Autoarea însăşi recunoaşte că a devenit din colecţionară de obiecte, inclusiv cărţi, colecţionară de poveşti. Poate John Gilkey va fi tentat să caute altă cale de reuşită, metamorfoza lui va da bătăi de cap tagmei scriitorilor, dacă l-ar tenta să-şi consemneze hoţiile ca aventuri palpitante... Allison Hoover Bartlett s-ar trezi că a pătruns un intrus în spaţiul ei familiar ori poate un rival... Iar Danei Ionescu i s-ar ivi în cale tentaţia altei traduceri, cu alte provocări.