Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Cercul şi fluviul de George Banu


La începutul acestei luni se împlinesc cinci ani de cînd s-a stins din viaţă marele regizor, teoretician, întemeietor de şcoală şi de direcţie în teatrul european şi nu numai, JERZY GROTOWSKI. Un nume care a însemnat mai mult decît un stil de a gîndi şi de a face teatru, de a cerceta şi de a studia jocul actorului, toate valenţele acestui esenţial protagonist. Acum cîţiva ani, Teatrul Act a iniţiat şi a găzduit un colocviu sau, mai degrabă, o întîlnire în care Grotowski a fost tema dezbaterilor şi confesiunilor. Michelle Kokosowski şi George Banu de la Academia Experimentală de Teatru de la Paris, Monique Borie, personalităţi importante ale culturii universitare franceze care l-au cunoscut bine pe Grotowski, precum şi unul dintre colaboratorii lui, actorul Zygmunt Molik au venit la Bucureşti, dezvăluind în intervenţiile lor ceva din spiritul neliniştit al lui Grotowski. Tot atunci, Editura Unitext publica pentru prima oară în limba română cartea fundamentală a lui Grotowski, “Spre un teatru sărac”, în traducerea lui George Banu şi a Mirellei Nedelcu-Patureau. Cîteva zile de neuitat. Ca să nu trecem, în graba noastră cotidiană, peste acest început de ianuarie şi peste semnificaţiile lui, publicăm un text foarte special semnat de George Banu, scris acum, la cei cinci ani de cînd Jerzy Grotowski nu mai este printre noi. ( M.C.)



Să cauţi originile



La Brook, ca şi la Grotowski, recunoaştem aceeaşi căutare a originilor, origini ale teatrului şi ale vieţii, şi aceasta presupune o atracţie fundamentală pentru viziunea organică a lumii. La ei ceea ce contează e unitatea lumii, unitatea dinaintea separării. Aici artificiul este exclus, căci prin recunoaşterea în celălalt, dincolo de diferenţe, se afirmă tocmai nevoia de unitate, ca în nopţile în care ne confundăm cu bolta cerului sau ne pierdem în pădurea întunecată. Teatru al unităţii. De aceea caută ei amîndoi originile care satisfac tocmai această foame de unic.

Brook are nevoie de adevărul în act, nu acest adevăr cinematografic la care visează toţi regizorii de teatru care vor să facă film, ci adevărul teatral, adevăr al relaţiilor, al corpului, al acestor cuvinte “calde” pe care scena le exaltă. “Ceea ce mă interesează, spune el, e să dau viaţa unei lumi şi nu să o manipulez”. Brook caută să parvină prin teatru la viaţă, nu la viaţa cotidiană, ci la o viaţă concentrată.

La Brook atracţia pentru teatrul naiv se explică prin viziunea organică a lumii, viziune ce defineşte pe toţi artiştii care aspiră la uniunea cu lumea şi cosmosul. Naivitatea e de obicei o vocaţie înnăscută şi nu obţinută, şi în acest sens Brook se înrudeşte mai degrabă cu Paul Klee, devenit naiv, ca şi el, prin decizie, şi nu cu Le Douanier Rousseau, naiv nedeliberat. La Brook, naivul e o împlinire şi nu o premiză: el descoperă astfel ceea ce îl poate salva.

Aceste gînduri ne trimit în mod obligatoriu la Schiller şi la celebrul său text despre Poezia naivă şi sentimentală unde consideră că artistul naiv e un însetat de unitate. Un asemenea artist se dezinteresează de arta ca producţie de obiecte noi, fabricate, căci “natura trebuie să fie victorioasă” pentru a umili artificiul şi construcţia explicită. Artistul naiv captează viaţa care trebuie să apară ca “o manifestare a spiritului care se află într-o armonie eternă cu sine însuşi”. Aceasta presupune o mişcare dublă. Pe de o parte, reîntoarcerea către familie şi casa maternă, deci către unitatea primordială, şi pe de alta, o luptă contra aluviunilor şi a nevrozelor care dezorganizează individul. Schiller trage următoarea concluzie: pentru artist, naivul este “în acelaşi timp o expresie a copilăriei pierdute şi în acelaşi timp a împlinirii în ideal”. Astfel nostalgie şi proiect se confundă.

Pentru artistul naiv echilibrul de sine e primordial, căci doar astfel el poate ajunge la viziunea organică a lumii. Schiller, la rîndul lui, confirmă ideea naivului cucerit, nu a naivului dat, a naivului obţinut prin luptă. Artistul naiv, “naiv primordial”, adoptă deviza poetului german: Să nu-ţi fie frică de haosul din afara ta, ci de haosul din tine, aspiră la unitate, dar nu o căuta în uniformitate; aspiră la odihnă, prin echilibru şi nicicum renunţînd la activitate”. Iată ceea ce Brook caută şi obţine după ani întregi de luptă: o unitate în mişcare, unitate ce nu înnobilează creaţia, dar în acelaşi timp aduce calmul ce exclude accidentele unei lumi “amăgitoare”. Naivul e calea către fundaţiile omului.

Artistul naiv temperează subiectivitatea pentru a obţine perfecţia senină a materiilor şlefuite de natură zeci de ani. Acesta era visul lui Brâncuşi. Acesta e visul lui Brook. Unul vrea să creeze sculpturi, celălalt spectacole “pe care să le putem percepe dintr-o singură privire” şi înţelege “fără a se servi de ajutorul limbii”.



Între afirmaţie şi dispariţie



Pentru Brook, teatrul se distinge de viaţă prin diferenţa de concentrare. “Dacă există o diferenţă între teatru şi viaţa reală ...aceasta va fi întotdeauna o diferenţă de grad de concentrare” spune Brook care concluzionează: “ceea ce favorizează concentrarea este just, ceea ce o pertrurbă nu e”. Iată-i profesiunea de credinţă.

Concentrarea presupune existenţa unui loc unde “fiecare gest îşi revela semnificaţia” pentru ca cel mai îndepărtat spectator să-l sesizeze. Aceasta presupune o restrîngere a publicului pentru a obţine echilibrul între colectiv şi individual, între masă şi spectator. Brook nu vrea să se adreseze nici unor săli vaste cum le dorea Piscator pentru “teatrul politic”, nici să reducă publicul la maximum pentru a realiza un “teatru elitar” cum cerea Grotowski. Nici pierdut în mulţime, nici însingurat – acesta e statutul spectatorului în teatrul lui Brook. Nu mai mult de cinci sute de spectatori, spune el, căci acest număr care produce o intensitate excepţională şi transformă spectatorul. Astfel energiile circulă în contextul unei concentrări maximale. Concentrare care permite teatrului să depăşească stadiul expresiei fragmentare pentru a se afirma ca “un mic univers” unde “percepţiile devin mai vii ca în viaţă”. Atunci teatrul devine o formă concentrată de viaţă , “o bună, o puternică viaţă”.

În biroul lui Brook nu e agăţată decît o singură fotografie: grupul său reunit în cerc. În programul Tragediei lui Carmen redescoperim interpreţii dispuşi în cerc. În Australia, aceeaşi imagine se impune, cercul, mereu cercul. În Africa, mărturiseşte Brook, ceea ce a căutat a fost tocmai posibilitatea de a face teatru pornind “de la acest punct zero pe care îl constituie un grup de oameni dispuşi în cerc”. Cercul favorizează concentrarea acţiunii dramatice, el reduce lumea pentru a o elibera apoi. Teatrul lui Brook vrea să fie simplu “în măsura în care cercul este simplu fiind în acelaşi timp simbolul cel mai încărcat de sens”. Oare un maestru – caligraf nu-şi demonstrează, în interiorul unei mînăstiri japoneze, perfecţiunea desenînd cercul perfect?

La Grotowski, dimpotrivă, cu timpul, s-a impus un anume dezinteres pentru concentrare în favoarea unei pasiuni care îi e proprie, pasiunea pentru fluiditate, expresie supremă a vieţii. Brook caută unitatea organică a vieţii, ridicată la un nivel incandescent, în timp ce Grotowski se îndepărtează de teatru încercînd să regăsească prin “acţiunile” sale mobilitatea fluviului. Un fluviu care e diferit de cerc, căci, dacă Brook “a rămas, cum o spune el însuşi, la marginea pădurii, Grotowski a vrut să dispară în inima ei pentru a deveni anonim şi fecund. “ “Cînd eram tînăr, mi s-a spus că rîul Merl care-şi are izvorul în Munţii Hindukus curge pînă cînd ajunge în deşert unde, la un moment dat, dispare. Acolo apare o oază” povesteşte Grotowski. Parabola fundamentală.

Cercul e încă o formă de afirmaţie, fluviul una de dispariţie. Această complementaritate explică, poate, de ce Brook şi Grotowski au constituit “marea prietenie” a acestui sfîrşit de secol. Ei sunt indisociabili. Pentru mine de asemeni. Brook mă reconciliază cu teatrul, Grotowski mă atrage spre acel altundeva unde poate... Unul ne invită să rămînem aici, altul să ne îndepărtăm. Cercul şi fluviul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara