Am văzut de curând The
Big Short (titlul românesc
Brokerii apocalipsei), un
film excelent despre criza
din 2007-2008, în regia
lui Adam McKay: e cu
totul strălucit modul cum
complicatele, imposibilele formule
financiare cu care se operează
pe Wall Street sunt transformate
aici în emoţie şi în fapt artistic.
Dar nu pentru calităţile sale
cinematografice amintesc pelicula
aceasta, ci pentru o secvenţă în
care unul din personaje dă un
citat din Haruki Murakami, care
sună cam aşa: În secret, toată
lumea aşteaptă să vină sfârşitul
lumii. Toată lumea aşteaptă
sfârşitul lumii şi, aş adăuga,
se comportă ca atare.
Mă obsedează această idee: am
sentimentul că, într-adevăr, din ce
în ce mai des, foarte mulţi dintre noi
ne purtăm ca şi cum, în adâncul inimii,
am fi siguri de sfârşitul lumii. În atâtea
situaţii, dăm dovadă de iresponsabilitate,
suntem destructivi şi chiar autodestructivi,
demonstrăm o totală indiferenţă
faţă de viitorul nostru. Insist, toate
acestea, de parcă sfârşitul lumii ar fi
aproape, iminent, iar noi am juca rolul
de agenţi entuziaşti prin care el se
instalează-n lume.
Arătăm lipsă de solidaritate şi de
minimă înţelegere, intoleranţă.
Bâlbâială, incoerenţă, când nu e vorba
de mai mult: dacă nu există obstacole,
ni le creăm singuri, ne tăiem singuri
craca de sub picioare. Ne lovim orbeşte
unii pe alţii, iar bucuria de a-l vedea
pe celălalt doborât la pământ este
atât de mare încât nu ne mai pasă că
se alege praful şi de noi în explozia
pe care am declanşat-o ca să-l distrugem
pe adversar. Vocaţie a nimicului,
mentalitate prostesc-pierzătoare?
Probabil. Şi culmea e că le asumăm
cu nedezminţită fervoare.
Dar să nu vorbim doar în abstract.
Să ne aruncăm privirea, câteva clipe,
asupra un caz cât se poate de actual
şi care ne priveşte direct: situaţia
revistelor literare, între ele şi revista
noastră, ameninţate cu dispariţia
tocmai atunci când, printr-o lege
votată de Parlament!, aveau, în fine,
asigurată finanţarea. S-ar zice că aşa
ceva este imposibil. Ca un fel de cerb
cu opt picioare ori ca o săptămână
de trei zile. Probabil că da, ar fi
imposibil, dar într-o lume normală,
nu în lumea noastră. Aici, în universul
nostru pe cât de scund pe atât de
feroce, orice anomalie îşi face loc şi
orice himeră negativă capătă realitate.
Câţi nervi ne-am tocit atâţia oameni,
cât timp s-a pierdut, câtă energie
mentală s-a irosit pentru ceva care
ar fi trebuit să funcţioneze uşor,
simplu, de la sine.
Bine, şi cum reuşim totuşi să ne
punem singuri piedica în asemenea
hal, cum reuşim să pierdem până şi
meciurile care teoretic erau câştigate?!
Pare de necrezut, ca şi cum ne-ar uda
fleaşcă o ploaie inexistentă. Uite că
reuşim. N-ar strica să consemnăm pe
îndelete cândva, când vom avea răgazul
şi vom fi tihniţi, experienţa noastră
legată de aplicarea legii revistelor, întrun
fel de îndreptar spre folosul, spre
învăţătura de minte a altora, ca să
nu treacă şi ei prin coşmarul nostru.
Deocamdată să notăm doar că e suficient
ca undeva, într-un minister, să ajungă,
prin cine ştie ce concurs de împrejurări,
un consilier, emanaţie aşa-zicând a
străzii, ce se remarcă prin agresivitate,
insolenţă şi ignoranţă, pentru ca prezenţa
lui acolo să strice lucrurile ireparabil.
După principiul unui şurub defect
într-un angrenaj în mişcare, pe care
şurubul respectiv poate să-l distrugă.
În studiul acesta de caz sunt câteva
aspecte de care trebuie să ţinem seama.
Cum ar fi: eroarea fatală de a confunda
revistele, care sunt nişte instituţii
de cultură, cu o marfă, cu un produs
comercial, dependent de cerere şi
ofertă. Apoi: discuţia absurdă în jurul
întrebării dacă s-ar cuveni sau nu
să fie finanţate publicaţiile culturale.
De parcă există vreo formă de cultură,
oricare ar fi ea, de la teatre şi muzee
până la biblioteci şi cinematografie,
capabilă să fiinţeze autonom, fără
sprijin financiar! Dar, în primul rând:
e neapărat de subliniat reacţia atâtor
confraţi (pot fi numiţi ei confraţi?,
nicidecum, de aceea să le spunem
neutru autori…); aceştia, uitând că
datorează revistelor aproape totul (aici
au publicat, aici au fost valorizaţi critic
scriindu-se despre cărţile lor!), jubilau
pe facebook şi nu numai la gândul că,
vai, a sosit momentul mult visat,
se-nchid revistele USR!. Reacţie
năucitoare, incalificabilă. În aceste
zile, prin atitudinea lor, ei tocmai au
scris o pagină memorabilă din cartea
cu foi de nisip a neantului românesc.
Se pare că în secret toţi aşteptăm
sfârşitul lumii, iar unii, iată, chiar fac
eforturi disperate de a-l instaura cât
mai repede aici.
