Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Centenarul încurajator de Mihai Zamfir


Centenarul naşterii lui Salvador Dali a devenit zilele acestea punct de referinţă şi valoare inconturnabilă. în ţara noastră, de exemplu, vede acum lumina tiparului romanul experimental iscălit de Dali şi scris de el în cîteva săptămîni: personajul a fost, prin urmare, chiar şi romancier! Dar ce n-a fost! I se poate găsi acestei figuri proteiforme un numitor comun?

Între numeroasele dileme ale creatorului de artă contemporan, există una de aparenţe insolubile: nu atît de gravă ca altele, dar cu deosebire iritantă. Ea s-ar putea formula astfel: e mai bine să urmăreşti succesul la public (la entităţile care deţin puterea şi banii), sau e mai bine să-ţi urmăreşti - preocupat doar de idealul personal şi în dispreţul absolut al contingentului - perfecţionarea propriei arte? Cu alte cuvinte, alegi himera perfecţiunii sau varianta artistului cu bani şi renume? Evident, posesia ambelor calităţi e preferabilă, dar din păcate acest fapt se întîmplă extrem de rar. în general, opţiunea pentru una dintre cele două ontologii artistice este obligatorie încă din clipa debutului.

Istoria recentă a artelor numără exemple notorii din ambele categorii, exemple de scriitori care şi-au vîndut stilul pentru bani, de pictori îmbogăţiţi peste noapte, de artişti gata la orice compromis pentru a fi pe placul puterii politice. De la Mihai Eminescu la Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, scriitori de valoare comparabilă, coboară o scară fatală, mai înfricoşătoare decît scara păcatelor figurată de pictorii medievali, o scară la care fiecare treaptă inferioară cufundă tot mai mult pe protagonist în ruşine, indiferent de banii şi onorurile pe care le-a cîştigat în timpul vieţii.

Salvador Dali pare a fi descoperit însă quadratura cercului, maniera de a concilia entităţi ireconciliabile. Genialul pictor a cunoscut atît de bine fiinţa umană, încît i-a radiografiat acesteia, cu maximă exactitate, slăbiciunile. Şi atunci a compus o pictură stranie, unică, unde cea mai profundă meditaţie metafizică de inspiraţie suprarealistă coexistă perfect cu fantasticul spectaculos făcut să atragă privirea şi, o dată cu ea, banii amatorilor de artă luminaţi.

Dacă vrem să-l găsim pe adevăratul Dali, pe somnambulul ce a marcat vizibil arta secolului al XX-lea, trebuie să ne întoarcem în urmă la anii deceniului trei, cînd un tînăr catalan excepţional dotat îi întîlnea pe Buńuel şi pe Garcia Lorca, mai tîrziu pe Breton şi Éluard, după ce avusese revelaţia scrierilor lui Freud; cînd acelaşi tînăr aproape necunoscut imagina faimoasa metodă a paranoiei critice, prin care exactitatea picturală pre-impresionistă, maniera secolelor XVII-XVIII, lua inconfundabile forme onirice. Celebra Enigmă a dorinţei a fost pictată cu doi ani înainte de Persistenţa memoriei, unde timpul anihilat ia forma orologiilor gri şi albastre, transformate în lipii, în cocă aşternută pe masă şi pe ramuri de copac.

Dacă vrem să-l găsim însă pe Dali-farsorul, pe Dali care ştia că, pentru un artist de talent, cea mai eficientă metodă de a cîştiga bani este aceea de a te da în spectacol, bătîndu-ţi joc de privitor, atunci putem număra sute de exemple, deoarece cîmpul acestui gen de opere se deschide copleşitor de vast. Se întinde pe o mare parte a Americii de Nord.

Gînditorul politic, aflat la mii de kilometri distanţă de prietenii săi comunişti sau comunizanţi, a luat în rîs cu ferocitate utopiile secolului. După ce a afişat o anumită admiraţie faţă de Hitler, pentru a-şi scandaliza tovarăşii, îl va picta în 1933 pe Lenin sub forma unui personaj sinistru, sodomizat de o excrescenţă enormă şi ciudată: tabloul se numeşte Enigma lui Wilhelm Tell şi datează din perioada în care simpatiile pro-comuniste făceau ravagii printre artiştii la modă din Europa Occidentală. La acest capitol, Dali şi-a păstrat capul limpede; consecinţa a fost excluderea lui, de către Breton, din rîndul Grupului Suprarealist, transformat treptat într-o organizaţie cripto-comunistă cu faţadă "independentă".

Consecvent sieşi, marele artist aflat la zenit şi-a permis încă o glumă ucigaşă, de data aceasta faţă de dementul nostru naţional. Atunci cînd acesta s-a autoproclamat şef suprem, Preşedinte vitalic, după moda Bokassa - Kim Ir Sen, telegrama trimisă cu acel prilej de Dali şi reprodusă imprudent de ziarele româneşti din 1974 suna astfel: "Vă felicit pentru inovaţia înfiinţării sceptrului prezidenţial". Prostia i-a stîrnit lui Dali mereu aceeaşi reacţie!

Să faci bani profitînd de stupiditatea umană, dar, în acelaşi timp, să-ţi urmezi pînă la capăt propriul ideal, de o copleşitoare originalitate, ar fi prin urmare posibil? Dali a demonstrat că da. Cel puţin în unele cazuri fericite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara