Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Centenarul centenarelor de Mihai Zamfir


În urmă cu cîţiva ani, centenarele unor mari scriitori europeni trezeau din somnul actualităţii cîteva dintre media culturale: părăsind cabalele şi răfuielile hebdomadare, se redescopereau atunci, din necesităţi aniversare, personalităţile lui Nabokov, Borges, Julien Green etc. Era vorba, să precizăm, de centenarul naşterii lor. Un nou centenar ar fi trebuit să umple însă, în acest an 2004, paginile tuturor publicaţiilor lumii: centenarul Cehov. La noi - pînă acum - aproape nimic semnificativ. O altă precizare se dovedeşte în acest context capitală: de data asta, este vorba de centenarul morţii lui Anton Pavlovici.

Oricît ar părea de curios, Cehov s-a stins din viaţă la doar 44 de ani, relativ tînăr, şi a fost - biografic vorbind - un om al secolului XIX; însă opera lui nu se deosebeşte fundamental, ca stil şi viziune generală, de cea a marilor prozatori din secolul XX. Distanţa spirituală dintre el şi Julien Green mi se pare mai mică decît cea care îl separă de contemporanul său Dostoievski ori de Tolstoi, care i-a şi supravieţuit cu şase ani.

Ceea ce a putut realiza Cehov, ca valoare şi volum, în numai cîţiva ani ţine de miracol - la fel ca şi în cazul lui Maupassant, cu care se înrudeşte profund. O cantitate enormă de mici bucăţi, schiţe şi nuvele, pe care nu le pot cuprinde două volume masive din ediţia Pléďade ; cîteva piese de teatru ce fac din Cehov unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi ai tuturor timpurilor; în fine, articole şi pagini confesive de valoare extraordinară. Cînd a avut timp autorul să dea naştere unei asemenea lumi, el, care a practicat medicina zi de zi, cu fervoare apostolică, luptîndu-se din greu în ultimii ani de viaţă cu o boală necruţătoaare? Iată că a avut! Este, probabil, o trăsătură a geniului aceea de a afla că ziua are totuşi 24 de ore şi de a trage de aici toate concluziile!

Cînd spunem că Cehov atinge eternitatea pe latura modestiei şi a aparentei banalităţi, formulăm doar jumătate de adevăr. Zeci de prozatori naturalişti au încercat acelaşi lucru, dar n-au supravieţuit literar. Cu Cehov se întîmplă altceva: banalissima lume concretă din care el îşi extrage substanţa prozei (mici funcţionari copleşiţi de nevoi, adolescenţi nefericiţi, bătrîni singuri pe lume - o populaţie literară al cărei numitor comun pare a fi mediocritatea) iese din timp, iese din spaţiul Rusiei; asupra acestor mici mizerabili pluteşte o aură metafizică. Şi asta din cauză că discreţia cehoviană ascunde o Disperare fără leac, o Disperare senină, care poate fi identificată cu Disperarea de a exista pe lume. în textul cehovian de aparenţe nepretenţioase, "lipsa de stil" se transformă în contrariul ei. Aici totul, dar absolut totul, se joacă pe o replică scurtă, pe o uşă care se închide, pe un suspin, pe o privire elocventă, pe o tăcere. Este, probabil, autorul care a făcut din tăceri principala voce a operei sale, fie că e vorba de proză sau de teatru.

Ceea ce asigură nu doar perenitatea, ci şi actualitatea operei în cauză ar putea fi numit, cred, luciditate etică şi politică. Iată străvechiul criteriu moral conferind din nou strălucire literaturii! într-o Europă şi mai ales într-o Rusie unde "angajamentul politic" era atunci la modă, Cehov a respins decis ideologia, păstrîndu-şi nealterată independenţa intelectuală. Nici o formă de socialism, comunism, religiozitate ori militantism nu-şi va putea revendica vreodată această operă în care mizeria socială - prezentă aproape pagină de pagină - nu reprezintă decît reflexul vizibil al mizeriei umane existenţiale.

"Dumneata îmi propui un proiect criminal", i-a răspuns, sec, Cehov lui Gorki, atunci cînd acesta a încercat să-l atragă de partea ideologiei comuniste. "Eu sînt medic. M-am născut ca să-i salvez pe oameni, nu să-i ucid". Invocarea profesiei nu reprezenta, în ocurenţă, decît o politeţe inutilă faţă de sinistrul interlocutor: în fapt, întreaga fiinţă a multiplului creator Cehov respingea ideologia comunistă şi, o dată cu ea, orice formă de terorism intelectual. De aceea comuniştii şi oficialitatea sovietică l-au detestat şi ocultat cît au putut. Răspunsul dat lui Gorki poate uşor figura, în exergă, drept motto al întregii opere cehoviene şi ne poate orienta, mai bine decît oricare exegeză, spre descifrarea ei. De aceea chiar şi astăzi, într-o altă epocă a "angajamentelor politice" la fel de stupide, geniala discreţie a lui Cehov continuă să fie privită cu suspiciune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara