Numele şi activitatea
literară ale lui Vintilă
Horia sunt, din păcate,
încă rar întâlnite în
presa literară românească.
Aceasta este,
de altfel, soarta majorităţ
ii celor care au fost
forţaţi de istorie să trăiască
şi să creeze în alte spaţii
geografice şi, totodată, excentric
faţă de mediul literar
din ţară.
Putem vorbi, desigur, de o
recuperare după 1990, dar aceasta
este mai mult la nivel individual
şi fără o metodă instituţionalizată.
Mai sunt multe laturi necunoscute,
iar istoria literaturii este datoare
să le aducă la lumină întru completarea
profilului unui scriitor sau al altuia
şi, astfel, întru completarea istoriei
literaturii şi a culturii noastre.
Vintilă Horia este un „caz” aflat
– din punct de vedere al recuperării,
al „întoarcerii” acasă – într-o poziţie
oarecum favorabilă faţă de alţi
scriitori din exil. Romanele sale,
care circulau în samizdat înainte
de ’89, au fost traduse şi publicate,
s-au scris cronici şi recenzii de
prezentare, dicţionare importante
(DGLR ori Enciclopedia exilului
românesc a lui Florin Manolescu)
au inclus o bio-bibliografie amplă
la numele său. Dar poate cea
mai importantă contribuţie pentru
cunoaşterea vieţii, preocupărilor,
aspiraţiilor, realizărilor scriitorului,
omului de cultură Vintilă Horia o
constituie volumul de interviuri
realizat de Marilena Rotaru şi
publicat sub titlul sugestiv Întoarcerea
lui Vintilă Horia.
Cum cea mai cunoscută faţetă
a omului de cultură este aceea
de romancier (Dumnezeu s-a născut
în exil şi „scandalul” Goncourt fiind
cele mai mediatizate „evenimente”),
prezentăm în continuare o latură
(probabil) necunoscută a lui Vintilă
Horia – aceea de profesor.
Prin intermediul Alexandrei
Daniela Oprică (care conduce o
emisiune în limba română la postul
local Radio Villalba din Collado
Villalba, oraş-capitală a unei regiuni
muntoase din nord-vestul Madridului,
în care a locuit scriitorul român)
am aflat interesante aspecte ale
profilului intelectual şi didactic ale
profesorului Vintilă Horia. Cum
invitaţii emisiunii Danielei Oprică
sunt nu numai români, dar şi spanioli
care au cunoscut importanţi conaţionali
ai noştri, ea a avut într-o zi bucuria
de a primi detalii inedite despre
Vintilă Horia de la doamna Adoración
Álvarez Peña.
Aceasta, la numai 19 ani, fiind
studentă la Facultatea de Ştiinţe
ale Comunicării de la Universitatea
Complutense din Madrid, a avut
privilegiul de a-l avea profesor de
literatură universală pe Vintilă
Horia.
Din întregul interviu, spicuim
câteva dintre amintirile fostei
studente, care, chiar după trecerea
a peste trei decenii, poate pronunţa
în limba română cuvântul „dumneavoastră.”
La întrebarea reporterului despre
orele de curs, Adoración (Dory) va
răspunde: „Cursurile lui se ţineau
în mare linişte şi magia era prezentă
de fiecare dată când el începea cu
obişnuitul: Bună ziua. Era un fel
de Peter Pan care ne scotea din
muzeele literare pe care eram
obişnuiţi a le vizita la orele de
literatură, ne lua, practic, delicat
de mână şi ne plimba prin operele
scriitorilor din acea epocă şi prin
ale celor pe care era necesar să-i
cunoaştem, ca să vedem ce se
întâmplă, de fapt, în societate. Şi
în acest mod, foarte lejer, ne prezenta
teme cum ar fi fizica cuantică,
filozofia, care în acea perioadă era
o temă care se dezbătea la întâlniri
între scriitori, şi astfel, fără ca
măcar să ne dăm seama, ne aducea
în lumea romanului unui scriitor,
precum Thomas Mann, de exemplu,
însă, mulţumită acelei vizite anterioare
pe parcursul căreia ne ghidase,
acum puteam să înţelegem motivul
care a condus la scrierea acelui
roman, intriga şi ce anume se
întâmplă între personaje.”
Profesorul îi ghida pe studenţi,
le dezvăluia tainele, resorturile
care au condus la scrierea romanului,
precum şi relaţia ficţiune-istorie.
Dar mai mult decât atât: el a
avut talentul de a-i face pe cei care
îl ascultau nu numai să cunoască,
dar şi să iubească literatura,
înţelegând, aşa cum va spune fosta
studentă, că „de fapt, prin intermediul
romanelor se poate ajunge la
cunoaşterea istoriei epocilor în
care a fost scris respectivul roman,
integrând astfel o cunoaştere
aprofundată a evenimentelor din
acea perioadă. El considera romanul
ca pe un gen prin care se putea
ajunge la o cunoaştere mult mai
largă decât cea la care se putea
ajunge prin intermediul poeziei
sau prin intermediul teatrului.”
Fiind „o persoană care depăşea
timpurile”, diferit de ceilalţi profesori,
care aduceau numai cunoştinţe,
Vintilă Horia „aducea înţelepciune
prin maniera prin care ţinea cursurile”.
Iar aceste cursuri „nu erau
nişte cursuri în care ne povestea
doar viaţa şi opera unor personaje
sub formă izolată, ci le prezenta
în interiorul unor curente, le ducea
în trecut ca apoi să le aducă în
prezent şi astfel aceste cursuri erau
magice, pentru că erau ca o sursă
enormă de cunoaştere.”
Dintr-un episod de la un astfel
de curs, pornind de la un subiect
legat de limbile străine, profesorul
şi savantul care ţinea sute de
conferinţe în diferite ţări, în mai
multe idiomuri, întrebat de o
studentă câte limbi ştie, el,„cu
multă umilinţă şi seninătate,
fără a vrea să surprindă pe cineva”,
a spus „doar una. [...] Latina. Dacă
dumneavostră cunoaşteţi latina,
puteţi să comunicaţi practicamente
cu orice european.” Pe acest temei,
fosta studentă îl caracterizează din
perspectiva prezentului ca pe „un
mare europenist. El a ştiut să vadă
că eram uniţi prin istorie şi că uniţi
puteam să ajungem mai departe.
Şi latina era una din limbile care
unise Europa cu multe secole în
urmă.”
Interesantă este şi relatarea
despre alegerea limbii de exprimare
pentru literatura sa, ştiut fiind
faptul că a scris poezie numai în
limba română – „limba în care
visez”, cum consemnase odată
–, că a scris romanele şi eseurile
sale în franceză, în spaniolă, dar
şi în română: „Într-o zi, povestindune
cum a început să conceapă şi
să scrie prima sa carte, ceea ce
el numea o trilogie, care era
Dumnezeu s-a născut în exil, a
început să ne vorbească, la curs,
despre limbi. Spunea că cei care
vorbesc mai multe limbi, folosesc
una pentru a iubi, alta pentru
aspectele tehnice, alta pentru
conferinţe. Şi ne-a povestit că
pentru a scrie cartea a încercat cu
mai multe limbi, cu italiana, cu
spaniola, cu româna, dar nu găsea
maniera de a exprima ceea ce el
voia să exprime şi până la urmă
a găsit în limba franceză acea limbă
care să îl ajute.”
Din cele câteva amintiri relatate
de o studentă spaniolă a lui Vintilă
Horia nu e de mirare că pentru ea,
ca şi pentru cei care îl ascultau –
fie la Universitate, fie la nenumă-
ratele conferinţe de mare succes1,
cu săli arhipline – el era „un
maestru”: „Eu nu mi-l amintesc
ca pe un profesor obişnuit. În
realitate, Vintilă Horia era mai
mult un maestru.Cred că era un
maestru, ceea ce pentru mine este
un nivel superior unui profesor. [...]
Eu cred că el avea nevoie de
a împărtăşi gândurile lui şi o
considera chiar o responsabilitate.
El se simţea parte dintr-o societate
şi cred că s-a născut pentru a fi
profesor, iar eu am avut ghinionul
de a-l cunoaşte doar pe perioada
unui an, chiar dacă nu l-am uitat
şi întotdeauna când am văzut
numele lui apărând pe undeva, am
citit interviurile sau cărţile pe care
le-a publicat pentru că mi-a
lăsat o mare amintire. Cred că sa
născut realmente pentru a fi
liderul unor grupuri sau al unor
momente, chiar dacă a fost un
incomprendido, ca toţi marii gânditori.
A fost un mare gânditor, care a
trăit exilul şi care, pentru români,
ar putea fi o specie de torţă, de
lumină care ar putea întoarce acel
sentiment de frustrare care se
simte atunci când eşti exilat.”
Ca o supremă admiraţie faţă
de profesorul ei român de literatură,
în prezent, Dori Álvarez Peña
frecventează – deja în al treilea an
– cursurile de limba română ale
Institutului Cultural Român din
Madrid, predate de profesoara care
i-a luat şi interviul, Daniela Oprică2,
şi este mişcată de aceeaşi nelinişte
de a cunoaşte locurile, limba,
oamenii, ţara din care a venit în
Spania profesorul Vintilă Horia.
_________
1 În mai multe rânduri, din mărturiile
sale ori din alte mărturii, aflăm despre
succesul pe care îl aveau aceste
conferinţe, despre interesul deosebit
cu care era aşteptat şi apoi ascultat
conferenţiarul. Alegem, la întâmplare,
două scurte fragmente din relatările
pe care i le făcea periodic în scrisori,
fratelui său, Alexandre Castaing
(publicate în vol. Scrisori din exil.,Fundaţia
Culturală Memoria, 2011). Astfel, în
14. VII. 74, Vintilă Horia îi scrie despre
conferinţa „zdrobitoare” de la Santander,
la care „cred că niciodată n-am fost
aplaudat atâta.” Mai târziu, în 28.III.
87, de la Salamanca, relatează că a
avut „un succes nebun, în Aula Magna,
de la Universidad Pontificia [...] Era
lume foarte multă, în special profesori
şi studenţi, care m-au aplaudat foarte.”
2 „Mulţi dintre spaniolii care vin să
studieze limba română – mărturiseşte
profesoara Daniela Oprică – vin şi
pentru că au avut ocazia să-i cunoască
pe George Uscătescu, pe Vintilă Horia
sau pe Aurel Răuţă, autor al singurei
Gramatici a limbii române, explicate
în spaniolă.”
