"Prin nesfârşiturile de pampas ale poemului"
Unu şi cu unu fac unu" scria, imprimat cu litere mari, pe coperta numărului 21 (ianuarie 1930) a binecunoscutei reviste de avangardă de odinioară. Textul, imitînd culoarea sîngelui, era aşezat peste articolul lui Ilarie Voronca: Despre miracol şi cuprindea rînduri de o rară vibraţie închinate lui Victor Brauner. Transcrierea unui fragment din el pesemne că va reînvia, fie şi pentru cîteva clipe, starea de magie care definea cel mai activ grup din cîmpul noutăţii literare a timpului de atunci:
"Să mă întorc aşadar la şipotul înviorător şi clar al iubirii, să-mi prind pe umăr funda de azur a prieteniei. Victor Brauner. Rostesc numele tău şi în odaie, în ceasornicul de nisip, în curţile împărăteşti ale istoriilor monumentale s-a făcut o tăcere neclintită şi albă ca o procesiune de zăpadă într-o clopotniţă sub care sunetele nu mai pot fi transmise. Victor Brauner. Timpul s-a şters, timpul a redevenit el însuşi, înţelegi? nu mai este timp, şi totdeauna întrevorbirile cu tine se făceau pe o suprafaţă de eternitate, cu ochiul şi gesturile liberate de orice oprire, plutind deasupra tuturor piedicilor pe care convenţia ni le arunca în drum (...). Da, mi-aduc aminte: amîndoi vorbeam ca şi cînd am fi murit de-acum. Da, aşa e: murisem, toate se şterseseră; n-ai băgat de seamă cum pereţii, tavanul, podelele se topiseră pe o aripă a vîntului? (...) A urmat sublima preumblare în parcul Carol (...). Cum să nu cînt un imn grădinii acesteia aruncate ca un şorţ de mireazmă şi de cer peste genunchiul oraşului în negură, cum să nu înalţ de aici cupa unui vers pentru panoul cu zborul o oglindă de lebezi şi de frunze, prin care cu ochelarul palid al lunei am desluşit întîiele tale desene, am învăţat primele noastre posibilităţi de miracol. Noaptea se legăna într-o respiraţie de gheaţă, copacii ca nişte ciute săreau înapoi în desişurile de umbră la apropierea noastră, şi aplecaţi peste bucuria unei regăsiri în slovă nu vedeam osînda scrisă prin crengile spăimîntătoare, nu simţiam ochii duşmănoşi dilataţi în fantomă, nu auzeam pasul funebru urmărindu-ne pe o cărăruie de luceafăr (...). Dar plimbarea aceea (...) a fost argintul pe care mai tîrziu aveam să gravăm monograma de invizibil şi de revelaţie. Cu busola aceea pe inimă, putem naviga reciproc pe oricare din mările visului nostru".
Aşadar, sîntem în 1930, şi �unu şi cu unu" nu putea face decît �unu", numai şi numai �unu". Aceasta în ciuda opreliştilor, a obstacolelor din ce în ce mai numeroase, sau, cu expresiile lui Voronca, în ciuda �osîndei scrisă prin crengile spăimîntătoare", a �ochilor duşmănoşi dilataţi în fantomă" ori a �paşilor funebri" tot mai deşi, tot mai apropiaţi. Să nu uităm că, în oraşul lui Bucur, Garda de Fier se pregătea pentru asalt şi pentru crimă, că ultranaţionaliştii, avînd în politicianul Nicolae Iorga (marele istoric a traversat, din păcate, vinovate clipe de orbire) un mentor care trudea de zor la linşarea lui Tudor Arghezi şi a reprezentanţilor avangardei noastre, ameninţau - prin peniţa înveninată a unor gazetari de factura unui Georgescu Cocoş, nu mai departe - pe oricine se încumeta să susţină o idee îndrăzneaţă, indiferent de aria de manifestare, cu drumul spre tribunal sau de-a dreptul spre Jilava. Sînt notorii procesele lui Bogza şi Bonciu, ca şi zilele de puşcărie ale adolescenţilor de la revista Alge: Gherasim Luca, Perahim, Sesto Pals, Aurel Baranga şi Paul Păun.
Nu s-a vorbit aproape niciodată aplicat, temeinic, după ştiinţa noastră, atunci cînd subiectul l-a constituit avangarda, despre precaritatea, despre vîscozitatea, despre putreziciunea solului pe care au păşit cei ce aveau să se dovedească a fi, cu adevărat, ziditorii sensibilităţii novatoare în cuprinsul căreia poezia românească de la mijlocul şi finele secolului al XX-lea, ca şi de la începutul acestui nou secol, şi-a oglindit şi îşi oglindeşte în deplină siguranţă chipul.
Era evident că avangarda viza, dincolo de detabuizările inerente, performanţa poetică şi artistică. Efortul creatorului care nu se sfia să se lovească, la lumina zilei, de pragul de sus al autohtonismului devorator, era din prima clipă unul de-a dreptul eroic.
Am putea să spunem, cu deplină acoperire în realitate, că avangarda românească a fost una a cărei existenţă severă s-a întîmplat a-proape în clandestinitate. în marginalitate. Cu cît importanţa sa intelectuală, literară, artistică şi, în genere, culturală era mai evidentă în substanţa sa intrinsecă, cu atît efortul conjugat al "salvatorilor neamului" au împins-o mai vîrtos spre lateralitate. Dacă �salvatorii" naţionalişti interbelici au, totuşi, minimul �merit" de a fi tolerat-o, �salvatorii" comunişti, în schimb, vreme de aproape două decenii au ţinut-o sub zăbrele stricte.
Poetul de avangardă, pictorul de avangardă au trăit cu acuitate drama de a se afla în permanenţă în contratimp. Timpul lăuntric, din care vocaţia se înfrupta cu pasiune, cu electricitate, cu discernămînt, era veşnic strivit între timpul găunos al spaţiului strict fizic pe care îşi purtau paşii şi timpul real, european şi universal, unde era, de drept, locul lor de existenţă plenară, de dialog direct şi egal, de afirmare meritată. Fuga din timpul găunos era fatalmente necesară, pentru a putea fi protejată, astfel, vocaţia. Dacă n-ar fi optat pentru a deveni, la un moment dat, �vagabond universal", e greu de crezut, oricîtă mîndrie românească de bună calitate i-ar fi curs prin artere, că Brâncuşi ar fi putut deveni reperul după care avea să se potrivească ora timpului european şi universal al sculpturii secolului abia încheiat.
Privind lucrurile în acest fel, altfel ne sună în urechi propoziţiile către Victor Brauner ale lui Voronca din articolul Despre miracol: �Timpul s-a şters, timpul a redevenit el însuşi, înţelegi? nu mai este timp, şi totdeauna întrevorbirile cu tine se făceau pe o suprafaţă de eternitate, cu ochiul şi gesturile liberate de orice oprire (...)". �Da, mi-aduc aminte: amîndoi vorbeam ca şi cînd am fi murit de-acum".
ntr-adevĂr, desfăşurîndu-se pe un teritoriu marginal, cu două-trei sau, rareori, patru-cinci sute (acesta era tirajul unei reviste sau al unui volum de avangardă) de martori, fie ei chiar foarte binevoitori, era ca şi cum ai fi propovăduit în pustiu. Pentru publicul obişnuit, pentru publicul larg, poetul de avangardă nu exista. Era, adică, mort-mort. Este de reţinut, în acest sens, un scurt fragment al lui Geo Bogza, datat 29 octombrie 1926 (avea numai 18 ani!) din Jurnalul de copilărie şi adolescenţă. îl cităm pentru neagra, pentru înspăimîntătoarea sa suculenţă: "Acum 3 zile s-au împlinit 3 sferturi de an de cînd am sosit în Buştenari. în aceste nouă luni, prin evoluţii şi revoluţii am trecut în partea diametral opusă a sentimentelor cu care venisem. Din sentimental şi romantic am devenit sarcastic. în privinţa literaturii, nu mai am nici o ezitare între a alege între tradiţionalişti şi modernişti. / Mica a citit Contimporanul şi neînţelegînd nimic a exclamat: �Eu i-aş spînzura pe toţi". Ar trebui să mă spînzure şi pe mine".
Vibraţiile acelui de neuitat dialog nocturn dintre Voronca şi Brauner, amîndoi fiind străbătuţi de fiorul lui �ca şi cînd am fi murit de-acum", de altfel transcrise, de fiecare în parte, în creaţia proprie, azi, cînd ei nu mai sînt de mult, pot fi resimţite în lectura lui Ulisse sau a Brăţării nopţilor sau pot fi descoperite privind culorile pînzelor care se bucură de o apreciere unanimă. Şi cînd ne gîndim că aventura lor majoră în avangarda secolului al XX-lea a cunoscut un prim punct de strălucire maximă într-o trăsnită şi ciudată tipăritură, 75 HP, în numai 16 pagini, pe care, între altele era scris (de către Voronca): "Cetitor, deparazitează-ţi creierul!", mai că nu ne putem opri mirarea că n-au fost de-a dreptul spînzuraţi de către oficialitatea ori �cetitorimea" dîmboviţene.
Fără Ilarie Voronca şi Victor Brauner, fără al lor eclatant 75 HP, poate că n-am fi avut prilejul să ni-l aducem aminte în aceste zile, la centenarul naşterii sale (s-a născut pe 8 august 1902, la Bucureşti), pe Alexandru Binder, bine cunoscut prin pseudonimul său de scriitor, Saşa Pană. Şi nu numai de a ni-l aduce aminte, dar şi de a-l număra printre figurile neîndoielnic remarcabile ale avangardei noastre şi, de ce nu, ale întregii literaturi române a secolului al XX-lea. Este, poate, prilejul acesta, cel mai nimerit de a-i dărui recunoaşterea noastră, pe care, fără doar şi poate, o merită cu prisosinţă. Căci "Unu şi cu unu fac unu" şi Saşa Pană a fost şi "unu", şi Unul. A avut inteligenţa şi competenţa de a crea o revistă vie, nervoasă, nenumărate pagini ale sale fiind transformate într-un veritabil teren de bătălie pardosit cu dinamită. Ştiinţa sa sigură de arhitect de revistă e pe deplin dovedită de publicaţia însăşi, reuşind s-o aşeze, în cei cinci ani de existenţă neîntreruptă, în rîndul celor mai valoroase construcţii de avangardă, indiferent de meridianul şi capitala care le-a născut.
Este extrem de semnificativ faptul că, deşi publică unu / avangardă literară la Dorohoi (un tîrguşor ca atîtea altele, plasat la graniţa de nord a României) în aprilie 1928, Saşa Pană (secondat de merituosul Al. Taingiu, alias Moldov) se aşază, dintr-o dată şi temeinic, direct în zona de vîrf, de maximă cunoaştere a avangardei. Se plasează, plastic spus, exact în moţul chestiunii. El preia, declarat şi ne-mediat, sabia buclucaşă chiar din mîna înaintemergătorilor Voronca şi Brauner, punîndu-le între ghilimele pateticul strigăt de neputinţă (de disperare?) din 1924: �cetitor, deparazitează-ţi creierul". Mai mult, el face, în continuitatea lor, într-un prim text, care intrigă/străluceşte prin eclectismul său, o credibilă �istorie" naţională şi europeană a noţiunii de avangardă. Reproducem, de altfel, în întregime Manifestul rebelului din Dorohoi: "�cetitor, deparazitează-ţi creierul"/ strigăt în timpan/ avion/ t.f.f. - radio/ televiziune/ 76 h.p./ marinetti/ breton/ vinea/ tzara/ ribemont-desaignes/ arghezi/ brâncuş/ theo van doesburg/ uraaaa uraaaaaa uraaaaaaa// arde maculatura bibliotecilor/ a. et. p. chr. n./ 1234567 89000000000000000 kg./ sau îngraşă şobolanii/ scribi/ aţibilduri/ sterilitate/ amanita muscaria/ eftimihalachisme/ brontozauri/ Huooooooooooooooo// Combină verb/ abcdefghijklmnopqrstuvwxyz/ = artă ritm viteză neprevăzut granit// guttemberg reînvii".
După cum se vede, pomelnicul cu somităţi este articulat complet, în sensul că adună, mănunchi, numele de rezonanţă binecunoscute, de la noi şi de aiurea. De o duritate extremă, vehement-vitriolantă, este imprecaţia împotriva �scribilor sterili", ca şi a... �brontazaurilor", trimiterea - evidentă prin inventarea, rizibilă, a unui nou cuvînt în vocabularul neaoş: eftimihalachisme - fiind la Victor Eftimiu şi la profesorul Mihalache Dragomirescu. Memorabil/ţîfnos - de citat atîta vreme cît se va scrie literatură - este şi finalul textului programatic: "guttemberg reînvii". Foiţa pe care s-a tipărit acest prim număr - s-a preluat formatul Biletelor de papagal; nu degeaba Arghezi este numit între corifeii artei noi - are meritul de a fi încărcată, prin urmare, cu, de bună calitate şi pentru drum lung, combustibil ideatic. Imediat, Voronca, Roll, Brauner, Sernet - toţi în plină maturitate creatoare - urcă pe puntea micii bărci cu pînzele inflamate la maximum din Dorohoi, transformînd-o, aproape peste noapte, într-o fregată neînfricată, imbatabilă. Revista începe să se publice la Bucureşti şi va avea - între alte nu puţine victorii - meritul esenţial de a-l impune ca autor excepţional pe Geo Bogza, care, pe lîngă poemele viitorului incendiar volum Poemul invectivă, va semna, deopotrivă, acide note critice îndeosebi sub pseudonimul André Far, ca şi veritabilele manifeste Reabilitatea visului şi Exasperarea creatoare.
în treacăt fie spus, rolul lui Saşa Pană în ascensiunea lui Geo Bogza este unul copleşitor. Prietenia şi preţuirea din aceşti ani dintre cei doi sînt, cu siguranţă, printre cele mai frumoase care au existat vreodată în literatura noastră.
Saşa Pană a avut darul extraordinar de a crede cu toată fiinţa sa în prietenie. A avut un calm rar, constant, o tandreţe mereu proaspătă în relaţiile sale cu uniştii. "Grupul de la unu" a fost o realitate, membrii săi fiind cu mult mai mult decît fraţi de vise. Se purtau unii cu alţii ca şi cînd ar fi fost fraţi de sînge.
Era, Saşa Pană, se ştie bine, extrem de meticulos. Avea o rigoare înnăscută şi o generozitate lăuntrică pe care a reuşit să le păstreze intacte pînă la sfîrşitul vieţii. Scriind, la puţin timp după moartea sa, un text evocator, universitarul Ion Pop, cunoscutul exeget al avangardei literare din spaţiul românesc, mărturisea: "Cu Saşa Pană dispare un om de o rară delicateţe sufletească. Vizitele în casa lui primitoare au lăsat, desigur, tuturor celor care l-au cunoscut, amintiri emoţionante, durabile. Căci Saşa Pană întîmpina pe oricine avea nevoie de o informaţie ori îndrumare, cu inima deschisă, cu surîsul şi lumina bună a omeniei. Aşa s-a întîmplat şi cu studentul care, într-o dimineaţă din octombrie 1963, îi trecea pentru prima oară pragul în căutarea umbrei lui Ilarie Voronca, aşa s-a întîmplat şi mai tîrziu, cînd fiecare întîlnire devenea o mică sărbătoare cu sublimate ceremonii, a prieteniei de dincolo de vîrste".
Tenacitatea proverbială a lui Saşa Pană - poate şi reflex al vieţii duble, de medic militar, a cărui soldă se risipea, de regulă, în achitarea tipografiei unde tipărea revista - era dublată de o vervă molipsitoare, de un neastîmpăr intelectual de cea mai autentică rezonanţă. Reuşea, lucru rar în atmosfera deseori incendiară de la SECOL (aşa a fost botezată de Victor Brauner lăptăria �La Enache Dinu", din Bărăţiei), să se poarte exemplar cu confraţii veşnic bîntuiţi de nelinişti, puşi pe şotii şi glume uneori/deseori sinistre. Reuşea, în fine, ca prin farmec, să-şi mascheze autoritatea reală pe care o exercita cu mult cîştig pragmatic pentru apariţia cu regularitate de ceasornic a revistei, 50 de numere unul după altul, dintre care o bună parte vor spori de-a lungul anilor legendele care au ca subiect avangarda noastră: "unu noaptea", "unu estival", "foaie verde unu", "unu alb", "unu matrimonial" ş.a.
Preţuirea, prietenia, iubirea pe care le arăta inconfundabililor săi prieteni se întoarceau, la rîndul lor, asupra sa, astfel încît cercul se închidea fericit. Iată, transcrise de pe Brăţara nopţilor (1929), spumoasele dedicaţii pe care le primea: "Dragului meu Saşa Pană/ admirabilului prieten, vaşnicului/ creator al lui unu/ cu cea mai mare dragoste/ Ilarie"; "PE MULT IUBITUL MEU SACHA/ îL SĂRUT/ VICTOR BRAUNER"; "Dragă Saşa îţi sărut/ talentul şi/ ochii/ EDI"; "Să-l sărut încă o dată pe Saşa"; "Unu in Roll/ Medy in Germany"; "Lui Saşa Pană prima mea operă/ Colomba (poetesă)". De-a dreptul senzaţională este dedicaţia aceluiaşi Ilarie Voronca (Edi, pentru prieteni), scrisă, de data aceasta, pe volumul Colomba: "Mult iubitului şi extraordinarului meu/ prieten Saşa Pană harac de azur pentru/ inima şi memoria mea ca o ferigă, Saşa/ Pană neînduplecatul, luminosul, sfiosul/ ca un luceafăr de glicerină, duiosul/ Saşa Pană, temerarul Saşa Pană,/ întîiul prieten al lui Geo şi al meu,/ pentru admiraţia, dragostea şi emoţiunea/ mea din această seară de 20 decembrie/ 1930, îi ofer acest - din cele două cîte/ îmi mai rămăseseră - exemplare pe Hollande van gelder,/ şi odată cu el sărutul meu de ade-/ vărată şi definitivă frăţie// Ilarie".
Unu şi cu unu" au făcut �unu", fac �unu" şi vor face totdeauna �unu" în avangarda şi în literatura română. Revista unu este un tezaur de autenticitate, voluptate şi virilitate ale expresiei poetice în revuistica interbelică. Şi, de asemenea, ale satirei. Cine a intrat în �cămaşa de forţă" a literei acide a vreunui unist, nu a mai putut evada din zalele ei decît definitiv şifonat. Cităm, spre edificare, din nota intitulată chiar Cămaşa de forţă, din unu, nr. 6, octombrie 1928: "Ne-a surprins aproape, citind în Adevărul literar din 23 sept. cor., articolul de fond iscălit de dl. Al.A. Phlippide, despre neverosimilul modern. Ne-a bucurat că articolul e surescitat de cîteva nume pe care le iubim şi de care sîntem siguri că şi dl. Philippide e cu toată inima din partea lor. Dar noţiunea hilariantă care mi-a umplut gura cu un hohot e tocmai disociaţia dintre consistenţa cifrelor d-lui Philippide şi capul de lemn al lui Sevastos. Auziţi, Sevastos şi Ribemont-Dessaignes, Blaise Cendrars, Max Jacob, Aragon, Cocteau. A lipsit din redacţie obscurul xilocefal?/ Desminţim şi contestăm realitatea articolului d-lui Philippide şi a numelor dintr-însul ca să reabilităm creierul bej al lui Sevastos (...)".
Se poate vorbi nu pe puţine pagini despre ideologia literară a acestei publicaţii incomode. Nu este însă aici locul potrivit să dezvoltăm această problemă. S-a făcut de nenumărate ori paradă de suprarealismul ei, dar e clar că este o distanţă apreciabilă între realitatea textelor din revistă şi substanţa manifestelor lui André Breton. Mai aproape de adevăr am fi dacă am spune că revista unu este importantă în sine, constituind cadrul ideal de afirmare a unor spirite deosebit de originale şi-adesea complementare. Apoi ea este importantă pentru istoria mare a suprarealismului plastic, aici publicînd Brauner, Perahim, Hérold, nume impresionante cu adevărat, Brauner în special fiind de multă vreme revendicat drept unul din �marii" acestui curent esenţial pentru sensibilitatea secolului al XX-lea.
Să reţinem, însă, caracterizarea lui Saşa Pană însuşi, care ar putea, pînă una alta, suplini o articulare doctă cu privire la încadrarea unu-lui într-un unghi sau în altul în perimetrul avangardelor din anii '30: "Mişcarea de la unu nu este literatură, nici curent, nici şcoală literară; ca şi (s.n.) suprarealismul, reprezintă o stare de spirit. O lacrimă pe un obraz de culoarea aerului, o umbră care logodeşte forma sufletului prin care rătăceşte, o capsă-inel pe degetul neliniştii. Nous ne sommes jamais éveillés".
Privind retrospectiv, nimic nu ne împiedică să conchidem că pentru Saşa Pană revista unu a fost capodopera vieţii lui. Ei îi datorează totul. unu a fost religia tinereţii sale. Rugul niciodată stins al vocaţiei certe. Poate şi de aceea hotărîrea de a-l suprima a fost cu siguranţă cea mai dureroasă din întreaga sa existenţă. Denunţul din unu ultim (an V, nr. 5, decembrie 1932) este un ţipăt acut, un strigăt disperat al însetatului rătăcit în miezul saharelor de nisip: "într-o ţară eminamente agricolă am cîştigat derbyul poemului. Nu
l-am vrut.// Pseudo-poeţi, pentru ale căror elucubraţii oferite graţios coloanele acestea au întors cu greaţă spatele, ne-au invectivat în revistele în care sub aceiaşi semnătură paştişau (subconştient?) stilul poemului publicat aici. Ne-a amuzat.// (...) Nu facem acum un bilanţ. Nici o singură dată n-am avut coloane �de închiriat". De cîteva ori, măselariţa aciuiată prin surprindere a cercat să stranguleze viţa. A fost repede svîrlită cu cleştele scîrbei la imondice. Şi neghina de adevăr s-a cernut cu fiecare număr nou apărut.// Dar sîntem surprinşi: unu e la uşa anului şase. Şi pentru ca să rămîie tînăr, îl asasinăm azi, înainte de a începe şcoala primară (...)". Finalul acestui �denunţ" este, ca formulare şi mesaj, unul de zile mari şi odată citit rămîne înfipt în memorie ca un steag de alpinist pe muntele uriaş, vizibil din toate punctele cardinale: "Oricine eşti/ Dacă te vei rătăci prin nesfîrşiturile/ de pampas ale poemului/ Ne vom întîlni".
