Nici un artist nu ştie în timpul vieţii dacă ceea ce a produs are vreo valoare. Trebuie să treacă 75 - 100 de ani pentru ca opera să se detaşeze de teoriile care s-au format în jurul ei" - declara Francis Bacon în 1966.
Cu ocazia centenarului naşterii pictorului, o retrospectivă propusă de Tate Gallery din Londra şi găzduită acum de Muzeul Metropolitan, încearcă să reevalueze locul pictorului britanic în istoria artei secolului al XX-lea. Organizată cronologic şi tematic, expoziţia nu aduce nimic fundamental nou în înţelegerea şi aprecierea operei sale, dar este o privire onestă şi echilibrată asupra întregii cariere a artistului cu plusurile şi minusurile ei.
Bacon se înscrie uşor în rândul pictorilor "blestemaţi" - Caravaggio, Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Modigliani - a căror biografie furtunoasă captivează imaginaţia publicului în asemenea măsură încât devine foarte greu s-o separi de operă. Viaţa lui Francis Bacon este poate chiar mai importantă pentru înţelegerea creaţiei sale, artistul trăind într-o perioadă în care homosexualitatea nu numai că nu era acceptată de societate, dar era interzisă prin lege.
A explica însă opera sa, inclusiv terifiantele tripticuri pe care le-a creat în 1971 după sinuciderea iubitului său George Dyer, doar prin intermediul biografiei, este o clară exagerare.
Au existat alte forţe care au pilotat cariera lui Bacon, nu doar întâlnirile masochiste cu parteneri stabili sau întâmplători, nu doar confruntările cu un tată sever care - se spune - a pus rândaşii să-l biciuiască pe fiul "diferit", nu doar beţiile nenumărate şi distrugătoare din cluburile din SoHo... Bacon a fost mereu preocupat de locul său în istorie, conştient fiind că a ieşi în evidenţă este cu atât mai dificil pentru un creator preocupat de chipuri şi psihologie în condiţiile în care critica - cea americană în special - considera demn de atenţie doar abstractul.
Bacon, mândru de a fi cu desăvârşire autodidact, mândru de abilitatea sa de a face textura pânzei să trăiască, s-a comparat mereu cu vechii maeştri: Rembrandt, Goya, Van Gogh, Degas... Seria de figuri inspirată de portretul Papei Inocenţiu al X-lea de Velázquez nu este decât cel mai cunoscut exemplu al legăturilor pe care a vrut să le stabilească cu trecutul. Încastrate în cutii transparente ce afirmă şi totodată neagă tridimensionalitatea, legate poate de istoria recentă - ambiguitatea poziţiei Vaticanului în raport cu fascismul - ele sunt un exemplu al credinţei de nezdruncinat a autorului că omul nu este decât un animal într-o cuşcă. Aceste chipuri, cu ochi inexpresivi şi o gură căscată, neagră, punte spre un abis nesfârşit, sunt o clară dovadă a originalităţii picturii lui Francis Bacon.
Spre deosebire de pictorii pe care i-a admirat, Bacon n-a pictat inspirat de "realitatea" unui model. Pictura englezului s-a bazat aproape întotdeauna pe fotografii, chiar şi în cazul portretelor unor prieteni foarte apropiaţi. Au fost mulţi alţi artişti, începând cu Courbet şi Degas, pe care inventarea fotografiei i-a ajutat să se raporteze la lumea înconjurătoare, dar şi să se distanţeze de ea. În cazul lui Bacon însă, ai de multe ori impresia că fotografiile devin o barieră între pictor şi sentimente născute dintr-o experienţă directă. Chiar şi lucrările din perioada de glorie a anilor '50-'60 au ceva artificial.
Diferenţa dintre actuala retrospectivă şi cele precedente, organizate în timpul vieţii lui Bacon, este că, între timp, a avut loc o analiză amănunţită a conţinutului atelierului artistului, salvat de ultimul său iubit, John Edwards. Într-o foarte interesantă secţiune documentară a manifestării de la Metropolitan sunt expuse fotografii mototolite, manuale de anatomie şi de istoria artei, pagini rupte din reviste ilustrate, toate descoperite în dezordinea atelierului. Nu este greu să observi că unele dintre aceste vestigii - un cadru cu un chip însângerat de femeie din filmul lui Eisenstein, Crucişătorul Potemkin, fotografii de Edward Muybridge cu bărbaţi goi în mişcare sau imagini ale propagandei naziste - reprezintă surse indiscutabile de inspiraţie ale unor tablouri. Se dovedeşte astfel că, în pofida comentariilor lui Bacon, multe dintre picturile sale nu sunt neapărat un rezultat al intuiţiei artistice. Dimpotrivă, ele sunt un rod al unui proces conştient şi îndelungat de transformare a unor imagini deja existente, ceea ce îl face pe pictorul englez precursorul unei generaţii de tineri artişti new yorkezi din anii '70-'80 - Cindy Sherman, Richard Prince, David Salle, Robert Longo - preocupaţi de aceeaşi idee.
Bacon a distrus mare parte a încercărilor sale de tinereţe, de dinainte de 1940. Ca urmare, retrospectiva începe cu unul dintre cele mai remarcabile tablouri ale artistului. Trei figuri la baza unui crucifix (1945) expune deja multe dintre elementele caracteristice ale creaţiei mature a lui Francis Bacon. Figurile fantastice, deformate, amestecând trăsături de om şi animal stau mărturie pentru veneraţia artistului pentru arta lui Picasso... Lamentaţie pentru vii şi pentru morţi, pictura are toată încărcătura traumatică ce caracterizează nu numai arta lui Bacon, ci cea a unei întregi generaţii de artişti postbelici - Giacometti, Beckmann, De Kooning... În fine, Trei figuri reprezintă un exemplu de folosire a simbolisticii religioase; multe altele vor apare cu obstinaţie în creaţia unui pictor care s-a declarat mereu, fără echivoc, un ateu convins.
Pornind de aici, continuând cu extraordinara "Pictură" din 1946, Francis Bacon compune pentru următorii 15 ani imagini halucinante, ameninţătoare, greu de privit. Artistul a negat cu fermitate orice conţinut narativ al picturilor sale. Ele nu trebuie "înţelese" sau interpretate conştient căci transmit stimuli "direct sistemului nervos", cum declara el criticului David Sylvester.
La un moment dat, în anii '60, sub semnul lui Van Gogh şi al luminii Tanger-ului, Bacon, pictorul agoniei şi al disperării, renunţă la monocromatismul cenuşiu şi movurile posomorâte, descoperind - Henrietta Moraes (1966), Triptic în memoria lui George Dyer (1971) - impactul pe care-l poate avea contrastul dintre figuri "lichide", diforme şi mari suprafeţe pictate în culori saturate: portocaliu, verde, roz...
Pasul de la inovaţie la manieră nu este prea mare. În ultimele decenii de viaţă, artistul continuă să se repete. Imaginile, în toată grozăvia lor, devin cumva aseptice tocmai pentru că sunt predictibile, precum păpuşile dezmembrate ale lui Hans Bellmer. Spre deosebire de idolul său Picasso - ale cărui fabuloase realizări din ultimii ani de viaţă sunt acum subiectul unei expoziţii la Galeriile Gagosian din New York - Bacon face parte din rândul acelor artişti, nu puţini, care n-au mai avut nimic nou de spus cu mult înainte de sfârşitul propriu-zis al carierei.
Mereu ambiţios, Bacon declara cândva că-şi doreşte ca picturile "să fie în Galeria Naţională sau aruncate la gunoi". În pofida preţurilor fabuloase pe care le obţin tablourile sale la licitaţie, în pofida expoziţiilor şi a imensului interes al publicului pentru viaţa şi opera sa, este greu de susţinut că Bacon a revoluţionat arta picturii aşa cum au făcut-o mai vechii şi mai noii maeştri pe care i-a admirat.
