poate că mai mult decât oricând altă
dată în împrejurări similare, aniversarea
a o sută de ani de la moartea lui Auguste
Rodin, creator-emblemă al artei occidentale, a fost
sărbătorită ca un efort concertat la nivel mondial.
Zeci de manifestări omagiale, organizate de instituţii
mai mult sau mai puţin faimoase, au fost grupate
pe internet la adresa „rodin100.org“... Este adevărat
că răspândirea operei sale este fără precedent în
istoria artei. În 1916, atunci când Rodin a lăsat
moştenire statului francez întregul conţinut al
atelierului său, a autorizat şi producerea unor
noi copii din bronz după mulajele originale. De
abia în 1956, numărul exemplarelor produse sub
egida Muzeului Rodin a fost limitat la 12. Cel puţin
în America, cele mai cunoscute creaţii ale lui Rodin
par ubicui în muzee mari şi mici de la Brooklyn
Museum pe coasta de est la Galeria Universităţii
Stanford pe cea de vest.
Că Rodin a fost un artist de geniu, cel mai
de seamă sculptor pe care l-a dat Europa de la
Bernini, dacă nu de la Michelangelo încoace, este
neîndoielnic. Majoritatea expoziţiilor omagiale
şi-au dorit nu atât să fie treceri în revistă ale uriaşei
sale creaţii cât să pună în lumină aspecte mai puţin
cunoscute ale moştenirii sale şi, în primul rând, să
contribuie la definirea locului lui Rodin în raport
cu generaţiile de artişti care i-au urmat, nevoiţi să
„răspundă“ operei sale fie acceptându-i influenţa
fie opunându-i-se. „Nimic nu creşte la umbra marilor
copaci“ spunea Brâncuşi când a părăsit atelierul
lui Rodin după doar câteva săptămâni...
La Paris, la Grand Palais, expoziţia dedicată
centenarului Rodin a alăturat lucrări, din toate
perioadele de creaţie ale acestuia cu altele, concepute
în ultima sută de ani. Manifestarea nu a fost
organizată cronologic ci ca o serie de „confruntări“.
În prima sală, o variantă din 1903 a „Gânditorului“
a fost opusă unei sculpturi din 2004, „Folk-Thing-
Zero“, de Georg Baselitz, un fel de marionetă din
bronz pictat în alb şi albastru de aproximativ aceleaşi
dimensiuni. În ultima, a fost reliefată influenţa
modului de a gândi despre artă al lui Rodin asupra
unor artişti contemporani – Martin Lüpertz, Antony
Gormley – care au renunţat la minimalismul şi
conceptualismul prevalente în anii 1960. Pe parcurs,
alte alăturări interesante: „Somnul“ lângă o marmură
cu acelaşi titlu de Brâncuşi, adusă de la Bucureşti,
marcată încă profund de amprenta maestrului dar
propunând deja o parte din simplificările regăsibile
în „Muza adormită“; „Eva“ şi masivul basorelief
„Spate III“ de Matisse; „Om mergând“ , de inspiraţie
antică, şi una dintre variantele profund simplificate,
filiforme ale aceluiaşi subiect de Giacometti (1960).
Curatorii expoziţiei şi-au axat atenţia asupra
unui Rodin premergător al expresionismului, care
a simţit mereu nevoia să experimenteze şi care nu
s-a sfiit să-şi şocheze admiratorii. «Corpul este un
mulaj în care ne sunt imprimate pasiunile» – spunea
el la un moment dat. Pentru Rodin nu a fost importantă
dalta ci degetele; cu ele a modelat şi remodelat
zeci de trupuri, fragmentare sau nu, lăsându-i pe
alţii să le permanentizeze în bronz. Pline de senzualitate
sau distorsionate, groteşti, formele mlădiate de
Rodin transmit privitorului emoţii dintre cele mai
profunde care se estompează, în cea mai mare parte,
de îndată ce sunt turnate în bronz. Urmele degetelor
sunt aproape palpabile în fiecare denivelare, în fiecare
textură diferită a modelelor, conferind acestora o
fragilitate, o doză de imperfecţiune, de nefinisat,
de „urât“. Preluând de la Michelangelo ideea de „nonfinito“,
Rodin nu consideră o operă de artă ca
fiind desăvârşită, nici ca obiect fizic, nici conceptual.
Revizuieşte de nenumărate ori sculpturile sale de
mari dimensiuni – „Burghezii din Calais“, „Poarta
Infernului“ – atât ca fragmente individuale cât şi ca
ansambluri arhitecturale. Renunţă aici la orice referiri
concrete la elemente istorice sau literare, dând
chipurilor, atitudinilor, veşmintelor, o dimensiune
universală, dincolo de spaţiu şi timp… Mare admirator
al relicvelor antichităţii clasice, artistul afirmă că,
lipsite de cap sau de braţe, figuri precum „Iris“ sau
„Meditaţie (Voce interioară)“ sunt lucrări complete.
Nu puţini, de la Maillol şi Bourdelle la Matisse, vor
adopta premise similare... Cu toate că nu le numeşte
astfel, Rodin construieşte numeroase colaje şi
asamblaje, grupând diferite forme, fără aparentă
legătură între ele, pentru a alcătui lucrări ce dobândesc
noi valenţe. Afişul expoziţiei de la Grand Palais
reproduce „Masca lui Camille Claudel“ în care un
cap al iubitei artistului, cu ochi mari, privind în gol,
este juxtapus cu o mână uriaşă, împrumutată de
la unul dintre personajele din „Burghezii din Calais“.
Schimbând poziţia corpului din „La Martyre“ şi
adăugându-i aripi, obţine „Iluzia, sora lui Icar“. Între
1895 şi 1910, ataşează unor vase antice fragmente de
sculpturi în ghips sau lut – “Bătrân aşezat pe o urnă“,
„Nud într-un vas antic tubular“ – lucrări neexpuse
în timpul vieţii artistului, pe care curatorii le-au
amplasat alături de unul dintre „Paharele de absint“
ale lui Picasso, asamblaje considerate un jalon
important pentru sculptura secolului al XX-lea…
Înconjurat în atelier de zeci de forme, Rodin le
izolează fotografiindu-le, după care face retuşuri
transformative pe imaginile obţinute. A vedea
sculpturile diferit, prin ochii fotografului, va caracteriza,
mai târziu, şi opera unor Brâncuşi sau Moore.
cu multe dintre exponate trecând Sena,
Muzeul Rodin, şi-a oferit o parte a
spaţiului expoziţional lui Anselm Kiefer,
unul dintre cei mai interesanţi şi fecunzi plasticieni
contemporani. Prelungind ideea expoziţiei de la
Grand Palais, creaţii recente ale lui Kiefer dialoghează
cu acuarele, desene şi modele în ghips – nu finisate
sculpturi de bronz sau marmură – ale maestrului,
alese de artistul german din colecţia permanentă
a muzeului. Expoziţia a pornit de la un album
intitulat „Catedralele Franţei“, demonstrând interesul
sculptorului atât pentru istorie cât şi pentru relaţia
dintre arhitectură şi corpul uman. Aşa cum stau
mărturie imensele sale picturi ce comentează
trecutul problematic al Germaniei, Kiefer a fost
şi el din totdeauna interesat de istorie şi de identitate
naţională. Răspunzând direct albumului lui Rodin,
el a produs propriile acuarele, în care construcţii
arhitectonice sunt strâns asociate cu alcătuirea
trupului feminin. „Kiefer Rodin“ nu se opreşte însă
aici. Semn al modernităţii concepţiei sale despre
artă, Rodin a fost mereu mai interesat de procesul
creator în sine, plin de meandre, ezitări, paşi în
direcţii greşite, decât de produsul finit. A păstrat
în atelier o întreagă panoplie de fragmente sculpturale
pe care le numea abattis şi pe care le modifica şi
reasambla constant pentru a crea noi lucrări. Multe
niciodată expuse, ele au fost scoase la lumină cu
acest prilej. Kiefer integrează copii ale lor sub o
movilă de pământ din care creşte un copac în
„Sursum Corda“ una dintre vitrinele-asamblaj
realizate special pentru această expoziţie, furnizând
propriile comentarii despre moarte şi renaştere
dar şi despre finalitatea actului artistic. Ultima sală
include trei tablouri uriaşe, pictate în 2016, viziuni
onirice cu straturi suprapuse de culoare ce combină
nuanţe pământii şi o lumină stelară. Tipice pentru
stilul lui Kiefer, ele n-au prea mare legătură cu
Rodin, deşi toate trei sunt intitulate „Auguste Rodin:
Les Cathédrales de France“.
După Paris, „Kiefer Rodin“ este acum la
Fundaţia Barnes din Philadelphia, loc ales, probabil,
pentru că este în imediata proximitate a Muzeului
Rodin din localitate unde se află cea mai mare
colecţie de lucrări ale artistului din afara Franţei.
Alte două manifestări propunând reacţii contemporane
– Urs Fischer, Sarah Lucas – la opera lui Rodin au
avut loc mai devreme în acest an la Muzeul de Artă
din San Francisco. O a treia expoziţie, „Klimt &
Rodin: o întâlnire în artă“, este însă cea mai interesantă,
comparând modul în care cei doi creatori au
transcendat, fiecare în felul său, convenţiile burgheze,
inclusiv prin desene şi acuarele reprezentând nuduri
în poziţii erotice. Manifestarea, centrată în jurul
participării lui Rodin la expoziţia Wiener Secession
din 1901 şi a întâlnirii dintre cei doi artişti tot la
Viena, în anul următor, este şi o ocazie pentru
publicul californian de a vedea capodopere ale
lui Klimt – „Nuda Veritas“, „Fecioara“, „Ria
Munk III“ – în preajma aniversării a o sută de ani
de la moartea pictorului, în februarie 1918.
Toate marile muzee americane au organizat
de altfel, în acest an centenar, mini expoziţii cu opere
proprii, semnate Rodin. Un merit aparte revine, în
acest context, Fundaţiei Iris şi B. Gerald Cantor care
a contribuit imens, în ultimele decenii, la popularizarea
moştenirii artistice a maestrului, donând numeroase
lucrări şi împrumutând mereu unor expoziţii lucrări
din propria colecţie. Metropolitanul, de exemplu, a
refăcut cu această ocazie o galerie, care acum poartă
numele Gerald Cantor, în care sunt expuse circa 50
de Rodin-uri printre care un foarte interesant portret
târziu, dăltuit în marmură, cu detalii doar parţial
precizate, al contesei Anna de Noailles.
Chiar dacă atâtea manifestări diferite şi-au
dorit să-l crediteze ca pe unul dintre pilonii artei
secolului al XX-lea, Rodin rămâne de fapt în centrul
unei lumi singulare, plină de patetism. Poate că a
fost, de fapt, ultimul dintre romantici şi nu primul
dintre moderni…
