Pe mentorul ideologic al Gazetei literare îmi pusesem în gând, în anul 1959, - când mă tratase urât, ca pe un sclav, - să-l fac erou într-o noapte, dacă regimul s-ar schimba cumva, oricât timp ar trece.
Iar clipa sosi: Căderea în lume.
Dar şi aici a fost o chestie... La Editura "Eminescu" cartea nu apărea. Valeriu Râpeanu, directorul, mă luase de-o parte şi-mi spusese că doi confraţi se opun la partid: Eugen Barbu şi Paul Georgescu.
Primul că romanul ar fi pro-comunist; al doilea că era pro-legionar.
Amândoi duşmani de moarte, - înţeleşi, fără să se înţeleagă, de fapt. N-am intervenit. Am aşteptat. Romanul apare la "Cartea Românească", iar mai târziu aflu că Paul Niculescu-Mizil, mai-mare la partid, spusese despre roman: în definitiv, nu este decât o ficţiune, - daţi-i drumul!...
Am tot scris despre asta; am dat şi interviuri, după revoluţie. Se ştie. Plus Memoriile, apărute...
Azi, în 2008, în ianuarie, ziua 9, într-unul din caietele mele de însemnări, dau de pagina următoare din 1960, pe care o ţin la dispoziţia oricui, spre a fi fotografiată, eventual.
"Subtilă revenire într-o cuşcă spartă." - pag. 346 Diesel 060203.
A doua: "Iar miriştea întinsă până la copilăria mea" - a lui P.G., - nu a lui C. Ţ.
Ciudată afinitate; ca şi obsesia galbenului din lanul bărăgănean, pârjolit de soare.
A treia: "Armele dimineaţa sunt frumoase şi marea" (Tot Paul Georgescu, exclama pe hârtie).
în continuare, ce scrisesem eu atunci, - să fi fost o dedicaţie copiată, nu ar fi exclus.
Cert este că stă scris: Prozatorului de mare revelaţie, Paul Georgescu, această Anabasis, Expediţie în interior, perpetuă Duminică a muţilor, pe care domnia sa, cred, îl va înţelege cel mai bine, - bizară afinitate,... "subtilă revenire într-o cuşcă spartă".
Duminica muţilor apăruse în 1967. Dedicaţia e deci posibilă, - deşi nu înţeleg...
în 1957 lucram, - neangajat - la revista "Secolul 20", primul număr, singur, cu o dactilografă. Edificiul Uniunii Scriitorilor se afla pe Kiseleff, clădirea unde azi e sediul P.S.D.-ului.
Veneam, dimineaţa la şapte, şi lucram singur într-un birou uriaş, cameră de oaspeţi, până la 7 seara, cu întrerupere pentru masă.
Eram dat ca exemplu, de muncă şi de seriozitate - vroiam să fiu angajat şi se oferise prilejul, aşa că n-aveam încotro.
Director provizoriu - Marcel Breslaşu (care ţinea la mine). Mă angajează cu jumătate de normă. Breslaşu mă chemase la el şi-mi dăduse vestea. Bucurie mare. A doua zi, fix, tot Breslaşu vine la mine şi, încurcat, zice: "Ţoiule, îmi pare rău, dar nu te vor ăia - şi-mi face semn cu capul, - adică sus.
Chiar în aceeaşi zi este numit în locul meu, - cu normă întreagă - Dinu Săraru, care se prezintă imediat, fără să fi dat vreodată p-acolo...
Ce voi povesti acum s-a petrecut cu o lună înainte.
Aud voci discutând la intrare - şi intră primul Milo Petroveanu, pe urmă Paul Georgescu şi încă unu, pe care nu-l mai ţiu minte.
Se vorbea între ei cu aprindere. Unul dintre cei trei striga... pe ăsta să nu-l mai văd, - nu ştiu cum să scăpăm de el...
Eu, aproape nevăzut, şi care tocmai îl citisem pe Ionescu, sar ca-n povestea Capra cu trei iezi şi strig: Amedeu sau cum să scăpăm de el...
Se lasă o tăcere neagră.
Abia atunci Paul mă descoperă şi ţipă la mine enervat, - mai ales că replica eu o rostisem în franţuzeşte:
"Tu să taci acolo, conţopistule, şi vezi-ţi de treaba ta!"...
M-am uitat la el ce m-am uitat... aşteptai vreun sfert de secol; am aşteptat aşa, gândind...
Pe urmă, la capăt, apăru... Leo Negotei pe funie, coborând... mirat de ţinerea mea de minte, după 25 de ani.
P.S. Armele dimineaţa sunt frumoase şi marea...
într-adevăr. "Ideologicalele" trec. Arta rămâne.
