Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Cele nouă morţi ale pisicii de Magda Teodorescu


Au am numărat cîţi scriitori români s-au sinucis sau au trecut prin depresii profunde pentru că au avut un eşec sau n-au mai putut să scrie. Se pare că această criză reală a artistului, obsesie a modernităţii, îi preocupă mai degrabă pe criticii occidentali. Nu degeaba criticul de la „Observer”, A. Alvarez, i-a dedicat un întreg volum, Dumnezeul sălbatic. Studiu despre sinucidere, care se deschide cu un studiu substanţial despre poeta americană Sylvia Plath, pe care a cunoscut-o marginal, dar a publicat-o atunci cînd alte reviste îi refuzau poemele. Era la sfîrşitul anilor ’50, începutul anilor ’60 ai secolului trecut, patronate de vocile lui T. S. Eliot, Theodore Roethke, Wallace Stevens. De cine mai era patronată Sylvia Plath? De propriul ei soţ, Ted Hughes, al cărui volum de poezii, Şoim în ploaie, începea să facă valuri. Şi de o întreagă tradiţie poetică, apăsătoare, pentru ambiţioasa cîştigătoare de premii, burse, poetă de la opt ani. Cum îi apare ea lui Alvarez? Ca fiinţă ştearsă, cu un coc la spate, o figură mai curînd edwardiană, misterioasă prin distanţa pe care o punea faţă de ceilalţi. Altminteri, meticuloasă, organizată, o gospodină în toată regula. Apoi, înaintea morţii, poeta are părul despletit, vălurindu-i pînă în talie şi locuieşte împreună cu cei doi copii într-un apartament dintr-o casă care-l găzduise cîndva pe W. B. Yeats, un alt monstru sacru pentru ea. La vremea aceea îşi găsise vocea, după îndelunga ucenicie poetică pe care o străbătuse chinuitor, dar cu o răbdare incredibilă. Scăpase de tutele (şi de soţ, care o părăsise pentru o altă femeie) şi era ea însăşi. Aşa sună o parte a portretului lui Alvarez, criticul în căutarea acelui element obsesiv din imaginarul artistului modern, inclasabil în categoriile psihiatrice. În ziua de 11 februarie, 1963, cînd s-a sinucis Sylvia Plath, la Londra s-au mai sinucis nouăzeci şi nouă de oameni. Care-i diferenţa, se întreabă Alvarez, şi are dreptate, pentru că drama sinuciderii unui artist transcende studiile de caz, etichetele uniformizatoare, într-un cuvînt, birocraţia psihiatrică. În mod deschis şi insistent, romanul Sylviei Plath, Clopotul de sticlă, apărut iniţial sub pseudonim, este considerat unul biografic. Ea îl califica drept operă de ucenicie. Au fost identificate personajele din roman cu persoanele din viaţa Sylviei Plath, deşi ea a ştiut să împrumute trăsături de la unul sau altul, transferîndu-le cîte unui personaj.

Povestea este captivantă. O tînără (fără îndoială, Sylvia Plath), Esther Greenwood, primeşte ca premiu, privilegiul de a fi redactor asociat, timp de o lună, al revistei Lady’s Day din New York. Sfidînd evenimentul, care ar fi aruncat pe oricine altcineva în al nouălea cer, naratoarea găseşte toate unghiurile posibile şi instrumentele stilistice adecvate pentru a descrie starea de disconfort, trecînd de la ironie şi băşcălie la autoflagelare şi autopersiflare. „Era ceva în neregulă cu mine în vara aceea, îmi era clar. Nu mă puteam gîndi decît la soţii Rosenberg şi la cît de tîmpită fusesem cînd mi-am cumpărat toate hainele alea incomode şi scumpe, care atîrnau molîi ca nişte peşti la mine-n dulap, şi la cum toată agoniseala mea de succese, adunate cu atîta rîvnă şi entuziasm la colegiu, se dezumflase în faţa frontoanelor de marmură şi oglinzi de pe Madison Avenue”. Şi exemplele pot continua. Cutremurătoarea confesiune este spusă pe un ton dezinvolt, de rîs-plîns. Cuvintele din prima parte a romanului sînt, de fapt, irizaţiile unei tăceri interioare, pe care autoarea o foloseşte pentru a se defini în relaţie cu lumea. „Tăcerea mă deprima. Nu era tăcerea tăcerii, era tăcerea mea (subl. mea, M.T.)”. Din acest joc al ştiutului-neştiut se încheagă istorisirea „succesului” new-yorkez, goana după identificarea propriului sine şi a relaţiei cu ceilalţi. Din întoarcerea spre trecutul recent, spre legătura amorosă cu „ipocritul” medicinist Buddy Willard, pretins poet, ţîşnesc replicile tîrzii, răspunsurile lente ale sensibilităţii exacerbate a introvertitului. Iată unul crucial, cred, atît pentru poezia Sylviei Plath, cît şi pentru destinul ei de fiinţă marcată de boală: „Ca şi cadavrele pe care le diseci. Ca şi oamenii pe care ai impresia că-i vindeci. Toate sînt praf. Cred că o poezie bună dăinuie mai mult decît o sută de oameni din ăia la un loc. Şi, bineînţeles că Buddy n-avea ce să răspundă la asta, pentru că era adevărat.”

Pentru amatorul de detalii biografice, această primă parte a confesiunii este o mină de aur, şi-i vor luci mult timp luminiţele curiozităţii. Se poate, foarte bine, înşela, pentru că lumea apetiturilor şi reacţiilor unui personaj literar (chiar dacă e vorba despre o scriere autobiografică) este altfel structurată. Să mănînci friptură de pui unsă cu caviar sau să fii pe punctul de a fi violată de un sud-american cinic, sînt, desigur, amănunte picante, însă dincolo de ele se ţese o tramă pe care se profilează silueta singuratică a lui Esther Greenwood, nu fără temei comparată de Marjorie Perloff cu personajul lui Salinger din De veghe în lanul de secară. Totuşi, după părerea mea, această comparaţie este viabilă la nivelul vocii narative din prima parte a romanului. Meritul eseului lui Marjorie Perloff, „Ritual pentru a doua naştere: Clopotul de sticlă de Sylvia Plath” este că, nu departe de Alvarez, caută să demonstreze literaturitatea prozei şi calitatea de roman arhetipal al unei generaţii care trăieşte sub ameninţarea „clopotului de sticlă”. În ce mă priveşte, consider că romanul este structurat în jurul a două mari teme: tema căutării de sine, într-o lectură psihiatrică uşor confundabilă cu starea premergătoare unui episod schizofrenic, şi tema sinuciderii, catalogată, de aceeaşi lectură „specializată” drept episodul în sine.

A doua parte a romanului dezvăluie pas cu pas istoria eşecului de a face faţă unei lumi incomprehensibile, agresive dar, în acelaşi timp, falsificatoare a realităţii celuilalt. Pe bună dreptate, R. D. Laing, citat de Marjorie Perloff, scrie că „experienţa şi comportamentul etichetate drept schizofrene constituie o strategie specială, inventată de individ pentru a suporta o situaţie inacceptabilă”. Numai că de la această strategie, posibil de aplicat lecturii părţii întîi a romanului, pînă la sinucidere, drumul este greu previzibil. În a doua parte, Esther Greenwood caută cu disperare strategia autoanihilării. Războiul surd se dă cu figura mamei care nu poate accepta că „fetiţa” ei este bolnavă sau că „premianta” a avut un eşec (nu a fost admisă la cursul de vară de creative writing al unui scriitor celebru). Conflictul între mamă şi fiică se pare că a fost mai adînc decît apare la suprafaţă în roman. În 1970, cînd editura Harper&Harper şi-a anunţat intenţia de a publica romanul Clopotul de sticlă, Aurelia Plath a scris editurii, încercînd să împiedice apariţia, lucru consemnat de Lois Ames în nota biografică a ediţiei.

La urma urmei, ce fel de sinucigaş este Esther Greenwood alias Sylvia Plath? Unul deloc naiv, romantic, după cum bine observă Mircea Mihăieş în Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea. Poeta este o sinucigaşă cu „bibliografie”. Contemplă posibilitatea morţii „tip Seneca” şi, în cele din urmă, alege flaconul cu somnifere, după ce studiază şi natura peisajului în care urma să moară: la malul apei, lîngă închisoare, sau într-o firidă a pivniţei casei în care locuia. Eroina este salvată accidental şi supusă unui tratament psihiatric salvator.

Conducîndu-se poate după memorabilele versuri ale poemului „Lady Lazarus” (moartea are genul masculin în engleză, amănunt intens speculat de poeţii englezi): „Sînt o femeie zîmbitoare/nu am decît treizeci de ani/şi asemenea pisicii pot muri de nouă ori”, Alvarez avansează ideea că Sylvia Plath a fost o sinucigaşă care dorea să fie salvată. Nu am certitudinea că verdictul lui Alvarez, care analizează minuţios strategia morţii ei, susţinînd că există indicii că dorea să fie salvată, este sută la sută credibil. Nu pot nega însă, judecînd după episodul din 1953 (ciudată distanţă între apariţia morţii şi moartea reală), că tînăra teribilistă privea moartea ca pe o experienţă care trebuie cunoscută şi, în ordinea logico-poetică, după ce treci prin ea, te întorci. „A muri”, scrie ea în acelaşi poem, „este o artă ca oricare alta/ eu mă pricep la ea foarte bine”.

Pentru a/a-şi defini condiţia umană, Sylvia Plath alege o metaforă care merită un studiu aparte. „Clopotul de sticlă” acoperă o sferă poetico-simbolică extrem de amplă, de la domesticitate concretă, la metafizică şi religios. Acest univers al angoasei (palpabile şi metafizice) a fost teoretizat cu voluptate şi pus sub eticheta „crizei modernităţii”, fără a se merge la dubla rădăcină, identitară şi metafizică. Există tone de literatură marxizantă în jurul revoluţiei industriale şi al alienării! Cum pot fi explicate însă următoarele fraze ale confesiunii, dacă nu sub semnul angoasei identitare/existenţiale: „oriunde m-aş fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau Bangkok -, aş fi stat sub acelaşi clopot de sticlă, fierbînd în propriul meu aer stătut. ş…ţ De unde ştiam eu că într-o zi – la facultate, în Europa, undeva, oriunde – clopotul de sticlă, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea să coboare din nou?”

În acest context, explicaţiile particularizante ale lui A. Alvarez îşi pierd substanţa detectivisto-literară, iar Sylvia Plath devine un model arhetipal al modernităţii, cu tot cu criza ei, aşa cum George Bacovia este un model arhetipal al literaturii noastre. Curios este modul în care vocea personajului Esther Greenwood topeşte ironic şi dintr-o străfulgerare a eului ascuns substraturile ritualurilor personale şi ancestrale. În partea a doua a romanului, eroina trece printr-un ritual de iniţiere în moarte (văzută ca nuntă), prin sinucidere şi contemplă cu un zîmbet mefient imaginea renaşterii: „Dar eu nu mă măritam. Trebuie să existe, îmi spuneam, un ritual pentru cînd te naşti a doua oară, vulcanizat, reşapat şi gata de drum”.

Prin cîte naşteri de acest gen a trecut Sylvia Plath pînă cînd nu s-a mai născut e greu de spus. Mai bine îi citim poezia (nu în traducerea lui Vasile Nicolescu) şi romanul, tradus în limba română de Alexandra Coliban-Petre. Cu mici şi nesemnificative scăpări, nu-mi imaginez o traducere mai bună a dificilului roman al poetei americane.



Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, roman, traducere şi note de Alexandra Coliban-Petre, Ed. Polirom, 2004, 288 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara