Exista, cu acest nume, prin anii ’70, la Albatros, o colecţie de antologii. Alăturând interbelici odinioară ascunşi, ca Blaga ori Voiculescu, în elegante ediţii româno-germane, de mai contemporanii Radu Stanca, Nichita sau Ana Blandiana.
Printre ei, traduceri din scriitori moderni şi contemporani ai literaturii universale din toate spaţiile, neocolind, de pildă, lirica sanscrită ori poeţi din Belgia sau Finlanda.
Aleg, nu fără greutate, dintr-o colecţie care se întinde pe câţiva ani şi cuprinde peste 200 de titluri, antologia O sută de ani de sonet românesc, întocmită de Gheorghe Tomozei sub ochiul lui Al. Piru. Prefaţa lui Tomozei e o scurtă istorie a sonetului în lumea mare, unde şi-a făcut faima care i-a ispitit şi pe unii, nu mulţi, dintre scriitorii noştri. Aşa încât antologia e şi una a absenţelor, a poeţilor care ar fi putut scrie sonet, dar s-au ferit. Şi, de bună seamă, o prenumărare a felurilor în care inspiraţia se supune formei, uneori salvatoare, alteori detestată.
Şirul îl deschide Asachi, cu sonete nemeşteşugite, aş putea spune (şi e de aşteptat, într-o limbă română care-şi căuta tonurile) şi neavând mai nimic, nici ca selecţie a temelor, cu sentimentele vaporoase care animă sonetul în alte părţi. Nu se desparte de inventarul de teme al patriei ca dulce jele nici Iancu Văcărescu, în vreme ce Heliade Rădulescu, Costache Negri şi Cezar Bolliac ilustrează perioada de tranziţie, în care simţămintele şi suferinţele personale se amestecă cu cele de obşte.
Abia cu Eminescu, şi cele trei sonete din Convorbiri literare, cărora suta de ani de sonet, în 1973, când apare, aproape că li se închină, macazul se schimbă, spre elogiul unei intimităţi delicate, vag ameninţate. Cu Macedonski, aria de cuprindere a sonetului se lărgeşte din nou, dovadă că deprinderea cu genul a celui care scrie compensează îndrăznelile tematice. Pentru Coşbuc, sonetul e prilej de ceartă, de încăierare din condeie cu adversarii. Pesemne că forma şi cadenţa îi asigură, în ochii potolitului, altminteri, poet, o anume cale deschisă spre urechile lumii care stă să judece acuzele aruncate.
În schimb, Cincinat Pavelescu, bine cunoscut ca epigramist fără menajamente, dă în Egiptul un sonet întru totul liric, fără nici o picătură din veninul înfruntărilor între confraţi. Că versurile mai şchioapătă, e de înţeles la un vizitator, doar, al genului.
Cu totul altfel sună sonetele lui Codreanu, care şi-a făcut din cizelarea lor un manifest. Sonete care dezvelesc, în forme felurite, un suflet nemulţumit. Precum, întomnate, sonetele lui Petică.
Din inventarul, nu prea bogat, al sonetelor argheziene, antologia le reţine (fireşte!) pe cele antimonarhice. În care Arghezi îşi condensează pamfletul în paisprezece versuri, fără a-l face să piardă nici din tărie, nici din meşteşug.
Sonetul pare să cunoască o a doua tinereţe între războaie, când până şi Bacovia greşeşte o dată, fără să-şi schimbe, în sonet, linia obişnuită. Blaga, Voiculescu, Pillat, Maniu, Mateiu Caragiale scriu sonete care nu fac, nicidecum, de ocară specia. Camil Petrescu scrie un criptic sonet-fabulă
Din cei de după război, sunt reţinuţi – pe sprânceană (sic!) – Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Magda Isanos. Nu doar asta face antologia inegală şi, oarecum, nepotrivită cu titlul colecţiei, fiindcă doar unele dintre sonete sunt reuşite, adică frumoase. Le putem, însă, concede frumuseţea unei încercări, nu o dată, temerare. Într-o literatură care, când a izbutit să aducă sonetul la supleţea modelului occidental, şi l-a adjudecat, cel puţin tematic, şi l-a dus unde a voit.
Cât despre ideea colecţiei, ea s-a tot reluat, în diverse forme, ca şi discuţia despre ce este poezie frumoasă. Fără răspuns, şi, sperăm, fără sfârşit.