Cum te poţi lupta cu
denigrarea, cu încercarea
de anihilare a unor valori?
Lupta corp la corp e
penibilă în artă şi cred
că singurul răspuns
potrivit este să aduci pe
lume noi valori, care să anihileze
de la sine discreditarea. Fostul
director al Operei Naţionale
Bucureşti, Ioan Răzvan Dincă
afirmase că în România nu
avem coregrafi.
Afirmaţia trebuia să justifice de
ce, treptat, a înlocuit toate spectacolele
româneşti cu producţii străine, singurele
socotite drept valori, în realitate
singurele devenite surse de venituri.
În tot răstimpul mandatului său,
m-am străduit, alături de alţi cronicari,
să subliniez ce era într-adevăr valoare
şi ce cobora sub pragul lucrărilor
înlocuite şi, în acelaşi timp, să evidenţiez
ce noi spectacole autohtone îşi făceau
loc pe scene din Iaşi, Sibiu, Opera
Comică pentru Copii şi alte teatre
din Bucureşti. Unul dintre cei mai
prolifici coregrafi ai ultimilor ani, Gigi
Căciuleanu, îmi dă însă prilejul de
a vorbi despre coregrafia românească
nu numai în plan naţional, ci şi în
context internaţional.
În septembrie trecut, scriam în
paginile acestei reviste despre Farmecul
unei personalităţi, adică despre
spectacolul lui Gigi Căciuleanu, Un
minut de dans sau Uf !!!, în care,
pe lângă momentele deja concepute
de coregraf pentru sine şi pentru
interpreţii săi (omul-orchestră şi
dansatorul- actor Paul Ilea şi dansatorii
Irina Ştefan şi Răzvan Stoian ), a dorit
să facă publicul să pătrundă în atelierul
său de creaţie şi să înţeleagă câtă
strădanie cere compunerea unui
singur minut de dans, de unde şi titlul
piesei. În aprilie, scriam tot în România
literară, despre Neodadaismul
contemporan, ilustrat de spectacolul
aceluiaşi Gigi Căciuleanu, l’ Om DAdA,
un alt spectacol încântător, care
pleacă de la texte de Tristan Tzara,
remodelate în stilul propriu coregrafului.
Şi iată că unul dintre coregrafii
care se afirmă frecvent pe scenele
noastre pleacă şi în străinătate cu
aceste spectacole româneşti, susţinute
de Asociaţia JTI. În acest an, Institutul
Cultural Român, dorind o promovare
europeană a acestor creaţii, a itinerat
în luna mai cele două spectacole la
Roma şi la Veneţia, iar în toamnă
le va prezenta şi la Sadler’s Wells/Londra,
la Bozar/Bruxelle şi la Centre
Pompidou/Paris.
Dar creaţiile lui Gigi Căciuleanu,
nu numai că pleacă în călătorie
prin Europa, dar alte trei lucrări ale
sale au venit de la Paris, la Sala Atelier
a Teatrului Naţional Bucureşti, odată
cu Compania Karma Dance Project
– Paris. Spectacolul poartă numele
uneia dintre piese, Pleine lune,
compoziţia cu cea mai mare greutate
valorică. Prima dintre piese, CinQ,
pe muzica Cvintetului de Coarde
nr. 5 de W. A. Mozart, era pusă în
pagină, cum era firesc, de cinci
interpreţi, Stéphanie Chatton, Alice
Valentin, Ikki Hoshino, Olivier Lefrançois
şi Daniel Victor Pop, care purtau
pe costume, fiecare câte una dintre
primele cinci cifre aritmetice. Primul
contact cu această companie a pus
mai puţin în valoare compoziţia
coregrafică dantelată a coregrafului,
lăsând impresia că materialul corporal
al interpreţilor nu era suficient de
bine modelat pentru a reliefa desenul
ce li se încredinţase. A doua piesă
însă a fost de-a dreptul copleşitoare.
M-am uitat repede în program ca
să mă conving că sunt aceiaşi interpreţi,
de fapt doi dintre ei, Alice Valentin
şi Daniel Victor Pop. Dar mai întâi
compoziţia lui Gigi Căciuleanu este
una dintre cele mai frumoase, parcă
cea mai frumoasă dintre creaţiile sale
văzute de mine până acum. A creat
pentru interpretul său o plastică de
o forţă şi adâncime de expresie aparte.
O adâncime dramatică pe care nu
am mai văzut-o niciodată în piesele
sale. Sub lumina feerică a lunii, care
pătrundea printre gratiile unei ferestre,
într-un spaţiu restrâns cât proiecţia
fereastrei pe podea, un corp de bărbat
se zbuciuma între vis şi realitate,
vrând parcă să aneantizeze spaţiul
strâmt şi timpul prezent. Şi de astă
dată, Daniel Victor Pop a pus în valoare
integral gândirea coregrafului. Visele
sale s-au extins apoi în spaţiu şi s-au
împletit cu visele altei fiinţe, o femeie
înveşmântată în alb şi cu pantofi roşii,
interpretată de Alice Valentin. Suita
de momente ale viselor acestor doi
interpreţi s-a desfăşurat pe un montaj
de teme folclorice româneşti. Pantofii
roşii cu toc ai femeii au scandalizat
un bun cunoscător al folclorului
din rândul spectatorilor, pe mine însă
nu, căci unele cuvinte ale textului
cântat aveau o uşoară nuanţă
provocatoare, care mi se părea că
face casă bună cu stridenţa culorii şi
formei pantofilor. Iar finalul, simplu
şi sugestiv, în care interpreta desfăşura
pe toată diagonala scenei un nesfârşit
văl de mireasă, a fost şi el o reuşită
imagine scenică. Dar, prima secvenţă,
desfăşurată în spaţiul restrâns al
proiecţiei unei ferestrei cu zăbrele,
este o bijuterie de plastică de dans
care poate trăi şi singură, numai prin
sine. În fine, cea de a treia piesă,
QuadriX, pe muzica compozitorului
francez Erwann Kermorvant, a fost
încredinţată lui Stéphanie Chatton,
Alice Valentin, Ikki Hoshino şi Daniel
Victor Pop. Componenta dramatică
a muzicii lui Erwann Kermorvant a
fost mai bine pusă în valoare în
compoziţiile coregrafice de grup decât
în duetele aceloraşi interpreţi, în care
confruntările nu au mai atins acelaşi
dramatism. Privită comparativ, mica
trupă pariziană ne-a oferit prilejul
să ne dăm seama că o companie cu
acelaşi statut de la noi, cum este Gigi
Căciuleanu Romania Dance Company,
întruneşte, spre bucuria noastră,
mulţi interpreţi de cea mai certă
valoare.
Spectacolele create de Gigi
Căciuleanu, care prin itinerare
s-au dovedit vrednice de a fi cunoscute
şi în afara ţării, se înscriu într-un
univers coregrafic mai larg al acestor
locuri. Le subliniem valoarea şi pentru
că aria calomniei a aşa numitei noastre
xenofobii, care a dat peste cap întreaga
activitate a Operei Naţionale Bucureşti,
continuă pe mai multe voci, cu insistenţă.
În consecinţă, trebuie să repetăm,
cu aceeaşi insistenţă, că fericita
noastră coabitare europeană nu
înseamnă anularea vocii proprii, ci
îmbogăţirea corului european cu
sunetul propriei noastre voci, iar
xenofobi sunt, de fapt, cei care vor
să ne-o anuleze, prin înlocuirea tuturor
creaţiilor româneşti cu producţii
străine, şi unde nu au avut cu ce să
le înlocuiască, cu scoaterea lor pur
şi simplu din repertoriu, cum s-a
întâmplat şi cu spectacolul montat
de Gigi Căciuleanu la Opera
bucureşteană, Simfonia fantastică
de Hector Berlioz. Orice literatură şi
orice limbă literară se îmbogăţesc
prin traduceri, dar nici o literatură
şi nici o limbă literară nu pot supravieţui
numai prin traduceri.
