Pe 2 septembrie eram în plină "operaţiune biblioteca", cărţile date jos din rafturi îmi inundaseră camera, iar o mulţime de treburi nerezolvate aşteptau să le dau atenţie, sâcâindu-mă întruna. Tocmai atunci am primit prin e-mail o invitaţie să fac, cât se poate de repede, mai precis în câteva zile, pentru un cotidian, un top al celor mai frumoase romane de dragoste din istoria literaturii române şi, eventual, al povestirilor sau nuvelelor de gen. Nu şi poezie, din păcate, mi s-a spus. Persoana care semna îmi era cunoscută din scris, făcea parte, fără îndoială, din categoria jurnaliştilor cu bun-simţ, iar mesajele ei aveau tonul potrivit. Ziarul era unul bunicel, îl răsfoiam din când în când, aşa că am răspuns, cerând un răgaz de o săptămână. Mi s-a acordat. După nu prea mult timp, interlocutoarea mea nevăzută mi-a amintit, discret, să-i dau lista şi, neapărat, justificările. Plecasem deja din Bucureşti, într-o minusculă vacanţă, dar, ca să mă ţin de cuvânt, m-am dus la un internet-café şi mi-am scris textul cu albastru, rugând-o pe jurnalistă să păstreze pentru pagina publicată absolut tot ce scrisesem color. Era 10 septembrie. Iată cum arăta răspunsul meu:

Ciudat, literatura română nu conţine foarte multe romane de dragoste de mare forţă. Nici azi nu avem scriitori care să reuşească asta. Mult mai bine stau la "poveşti de dragoste" poeţii. Şi, chiar mai ciudat, pentru mine, cele mai frumoase romane de dragoste sunt publicate, toate, în anul 1933. Aşadar:
1. Creanga de aur de Mihail Sadoveanu. O dragoste interzisă, între doi "aleşi", conturată mai mult din sugestii şi pe puţine pagini, dar care luminează întreg romanul. O dragoste-basm, o dragoste platonică, o dragoste distru­gătoare totuşi, pentru ambii parteneri.

2. Rusoaica de Gib I. Mihăescu. Romanul conţine toate treptele dragostei, de la scenele erotice cele mai carnale până la dragostea-fantasmă. Barbatul e real, femeia un vis care din când în când devine realitate, adică imper­fec­ţiune.

3. Maitreyi de Mircea Eliade. Dragostea ca străinătate şi stranietate.

4. Adela de Garabet Ibrăileanu. Dragostea în belle époque. Măcar pentru recuperarea pudorii şi a ezitărilor într-o epocă impudică şi hotărâtă, merită să fie în top.

5. Patul lui Procust de Camil Petrescu. Pentru că, la urma urmei, în dragoste ar trebui să rămână, întotdeauna, un mister nerezolvat.
Iată acum şi un top neconvenţional de povestiri sau pseudo-roman:
1. O alergare de cai de Costache Negruzzi - pentru că dragostea nu e luată în serios şi eroina e frivolă, dar cu şarm şi inteligenţă. Şi pentru că, într-o poveste paralelă cu cea a doamnei B. există înţelegere maliţioasă şi pentru cei care iau în serios "cursa" dragostei.

2. Iluzii pierdute... Un întăi amor de Mihail Kogălniceanu. Pentru că are o cuceritoare autoironie şi lasă deschisă graniţa dintre umor si amor.

3. Pâlnia şi Stamate de Urmuz, pentru că rezumă toată literatura de dragoste a lumii şi o pune sub semnul "mecanicii amorului" ca filozofie a existenţei. Nu e de mirare că autorul s-a sinucis.

Tot în 10 septembrie, aşadar prompt, autoarea mi-a mulţumit cu reală căldură (există un ton inconfundabil al sincerităţii). Mi-a promis să mă ţină la curent cu publicarea. Îi povestisem păţania mea cu un interviu care îmi fusese făcut bucăţele în altă gazetă şi primisem asigurări că nu va fi cazul aici. După care corespondenţa noastră s-a întrerupt. N-aveam habar dacă topul, la care urmau să participe critici, poeţi, prozatori s-a publicat sau nu şi ştiam prea bine că nu e vina jurnalistei dacă se amână, aşa că n-am întrebat-o nimic.

Pe 15 ianuarie, aşadar la 4 luni de la cererea foarte urgentă căreia-i răspunsesem într-o săptămână, m-am gândit să văd ce dă presa cotidiană la aniversarea naşterii lui Eminescu, experienţă publicistică mereu surprinzătoare. Am navigat puţin de la un ziar la altul şi, în loc să dau peste Eminescu, am dat peste topul romanelor de dragoste, atât de mult aşteptat încât devenise, de-acum, neaşteptat. Din păcate, cu surprize neplăcute, şi nu în privinţa romanelor alese de unii şi alţii. În loc să-mi pot da seama de preferinţele fiecărui participant şi de argumentele lui complete, aveam, din nou, un mic ghiveci în care era luat de ici, de colo şi recroşetat un articol. Posibil ca aşa să se înveţe la şcoala de jurnalism, că trebuie să re-spui tu, cu vorbele tale, ce preiei de la alţii, citând ba pe unul, ba pe altul. Modelul dinamic din emisiunile televizate. Numai că lipsa unui singur cuvânt scris poate provoca malentendu-uri. Numai că atunci nu mai trebuie să ţi se ceară argumente (care au o logică a lor, o serie de articulaţii fine, devenite inutile dacă tai textul). Numai că eu anunţasem de la început că nu vreau să particip la exerciţii de acest tip, dadaiste. Nimic de zis, pe mine autoarea mă favorizase, titlul articolului fiind 1933 anul celor mai frumoase romane de dragoste, deşi ceilalţi nu erau neapărat de părerea asta.

O "bucurie" nu vine niciodată singură. Sub pagină era, ca-n ţiganiada, corul cititorilor anonimi ai ziarului, care, din lipsă de altă ocupaţie sau din bovarism, simt nevoia să-şi dea cu părerea. Vă amintiţi cum se numesc comentatorii din subsolul epopeii lui Ion Budai-Deleanu? Chir Simpliţian, Cocon Idiotiseanul, Onochefalos etc. Din păcate, în genere, în forumurile de azi lipsesc Cocon Erudiţian, Filologos, Chir Criticos, Musofilos, Mitru Perea care, acolo, erau mai mulţi şi-i corectau şi-i învăţau cu răbdare pe cei dintâi, nepermiţând "ţigănia". Şi nici măcar cei din prima serie nu au azi candoarea vocilor din ţiganiada, ci trec la înjurătura directă. Ce mă surprinde e că cei care te-au invitat să le dai, pentru ziarul lor, lucrul cel mai preţios pe care îl ai: timpul tău, preiau injuriile în linişte, fără să tresară. E ca şi cum te-ar invita să le faci o vizită acasă şi ar lăsa să intre, cu tine, care eşti invitatul lor, nişte necunoscuţi de pe stradă ca să te scuipe, în vreme ce gazdele se prefac că totul e în regulă. (De câte ori am citit articole bune ale lui Mircea Cărtărescu sau Gabriel Liiceanu sau Nicolae Manolescu şi am văzut ce-i sub ele, m-am înfiorat. M-am întrebat adesea, mai ales la comentariile politice, cine garantează că în aceste forumuri din pivniţele ziarelor nu sunt şi figurile cele mai odioase ale unei societăţi, de la criminali la foşti torţionari, şi de ce trebuie să le asiguri vizibilitate?) Acum îmi venise şi mie rândul, într-o variantă mult mai blândă, de altfel. O voce care semna cu un prenume feminin, Mimi sau Cici, nu mai ştiu, se întreba indignată cine oi mai fi şi eu şi continua cam aşa: "Nu ştiu cine e, dar se vede că e o tâmpită şi o incultă şi n-are habar de literatură." Cuvintele subliniate sunt citate strict. Exact ce a supărat-o aşa de tare pe distinsa forumistă n-am înţeles, oricât am încercat. Era părerea mea, "pentru mine" fusese păstrat, aşadar totul era menţinut în limitele subiectivităţii. De altfel topul meu era greu de reconstituit din fragmenţele. Nu-mi rămânea decât să bănuiesc că vocea e, poate, a vreunui obscur autor al unui "roman de dragoste", care s-a supărat că nu l-am pomenit.

M-am întrebat şi eu, odată cu persoana din subsolul paginii, cine sunt. Şi răspunsul a coincis cu al anonimei voci: sunt, cu siguranţă, "o tâmpită". Am păţit-o de nenumărate ori răspunzând anchetelor din cotidienele noastre. Mi-am stricat programele ca să scriu răspunsuri cât mai limpezi şi mai coerente şi mai sincere, fără strategii sau fraze conjuncturale. Unele au apărut, dar nu le-am văzut (nimeni nu-ţi mai spune când să le citeşti, ca să vezi ce a ieşit), altele n-au apărut deloc (cu sau fără scuze), altele mai bine nu apăreau, de trunchiate şi refăcute ce erau. Bineînţeles, totul este pro bono. Astfel că, pentru a mă ridica cât de cât în propriii mei ochi, am luat decizia ca de acum încolo să nu mai răspund la nici o anchetă cu topuri. Şi, în genere, să evit cu străşnicie cotidienele. Hotărârea este definitivă.