Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Cel dintâi "proustian" de Mihai Zamfir

Cel dintîi "proustian"a fost o femeie, Céleste Albaret, menajera lui Marcel Proust însuşi, apoi inspirată biografă a scriitorului. A fost cea care şi-a dat probabil seama cea dintîi de geniul omului pe care-l slujea zi şi noapte; dar aveam să aflăm asta mulţi ani după aceea, în 1973, cînd apărea ciudata carte Monsieur Proust, scrisă de Céleste Albaret (de fapt, dictată unui jurnalist). O putem citi acum într-o foarte bună variantă românească datorată Adrianei Liciu şi publicată de Editura Albatros.

Pe piaţa umanioarelor, nimic nu e mai perisabil decît cărţile de "istorie literară": nu numai pentru că zonele de interes ale publicului şi cota valorică a scriitorilor rămîn prin excelenţă fluctuante, dar mai ales pentru că noi documente schimbă mereu faţa istoriei literare. Există puţine cărţi care să supravieţuiască ferm momentului în care au fost scrise. între ele, fireşte, un loc aparte îl ocupă mărturiile de primă mînă în legătură cu marii scriitori, complemente esenţiale la biografia lor. în cazul lui Proust " dincolo de cantitatea considerabilă a amintirilor şi a evocărilor personale, apărute în cascadă imediat după moartea autorului (gen Au bal avec Marcel Proust de Martha Bibescu), mărturiile din surse directe au fost întotdeauna fragmentare, ocazionale şi intempestive, compuse de persoane care încercau să-şi construiască mica lor celebritate la umbra statuii lui Proust, în impresionantă expansiune dimensională de la an la an. Există o singură excepţie " volumul la care ne referim, Monsieur Proust. Céleste Albaret l-a acompaniat pe Proust în ultimii 10 ani de viaţă, decisivi pentru crearea operei. Scrisă cînd Céleste Albaret avea 82 de ani, această carte îşi păstrează perfect prospeţimea şi interesul (în calitate de proustian impenitent cu lungi state de serviciu, pot certifica faptul în deplină cunoştinţă de cauză).

Cine a fost Céleste Albaret? Fata de la ţară, nimerită în plin Paris la doar 22 de ani şi ajunsă în preajma lui Proust din întîmplare (soţul Célestei, şofer de taxi, devenise angajatul permanent al scriitorului), i-a fost acestuia nu doar îngrijitoare fidelă, bucătăreasă, menajeră, soră de caritate, ci şi confidentă, bucurîndu-se de o încredere totală. Priviţi din afară, cei 10 ani din viaţa tinerei femei, obligată să aibă grijă clipă de clipă de un bărbat neurastenic, pretenţios, ipohondru şi grav bolnav de astm, ar putea părea un interval de chin, o condamnare la galere; din punctul de vedere al Célestei înseşi, au fost însă cei mai minunaţi ani ai existenţei sale, o "perioadă de graţie" care i-a umplut apoi cu prisosinţă restul vieţii. Cît timp a trăit sub magia lui Proust, Céleste Albaret s-a chinuit ca o roabă, dar a plutit de fericire " şi asta nu din simplitate de spirit, dimpotrivă!

Există o singură explicaţie: ţărăncuţa şi-a dat seama înaintea tuturor că trăieşte lîngă un om extraordinar şi a făcut din slujirea acestuia un ideal. Fără cultură, dar cu intuiţia pe care ţi-o dă iubirea, a văzut că era vorba de un mare scriitor şi i s-a consacrat fără rezerve. Lecturile ei nu treceau de tipul Cei trei muşchetari (recomandat tot de Proust!), dar ea l-a ajutat efectiv pe prozator să-şi compună romanul, punîndu-i în ordine hîrtiile, urmărindu-i corecturile: după lectura lui Monsieur Proust, constatăm cu stupefacţie că Céleste Albaret nu numai că citise atentă Ŕ la recherche du temps perdu, dar că o ştia aproape pe dinafară. "Eram într-o asemenea stare de beatitudine cu acest om, încît probabil că asta mă făcea inconştientă. Ce ştiam eu despre viaţă? După ce am plecat de acasă, din satul meu, ...îmi petrecusem de fapt viaţa între pereţii din Boulevard Haussmann; domnul Proust a fost cel care a făcut să se dezvolte în mine simţul vieţii" (p. 122-123), mărturiseşte eroina-autoare. Pentru ca apoi să conchidă, cu dezarmantă naivitate: "...aveam momente cînd mă simţeam de parcă îi eram mamă şi momente cînd parcă îi eram copil" (p.116).

Din partea lui Proust, lucrurile par clare: atras la început de o Céleste-simbol al Franţei profunde, la care nu avusese acces, al unei Franţe străvechi, rurale şi ingenue, scriitorul şi-a dat seama că un devotament personal comparabil cu al Célestei n-ar mai putea găsi şi a ajuns astfel, direct şi benefic, dependent de tînăra femeie.

Cu aceasta ne aflăm în posesia a doar jumătate de adevăr. Deşi nu pomeneşte nicăieri cuvîntul iubire, în sensul lui adevărat, mi se pare evident că tînăra a fost îndrăgostită de stăpînul ei, poate fără să ştie, cu o fervoare pe care doar mama "micului Marcel" o mai atinsese. Fotografia Célestei din epoca "proustiană" ne arată o fată superbă, extrem de bine făcută, cu păr blond, lung şi zîmbet ireal. Iar între cei doi nu erau decît 20 de ani diferenţă... Cînd, în timpul bombardamentelor germane, Céleste nu cobora niciodată în adăpost, doar pentru a rămîne alături de Proust, cu riscul ca o bombă să-i ucidă pe amîndoi, trebuia să fii orb ca să nu-ţi dai seama despre ce este vorba.

Cît despre Proust... Cu aceeaşi rezervă de principiu şi fără să o mărturisească vreodată nici măcar faţă de el însuşi, e foarte probabil ca Proust să se fi îndrăgostit la rîndul lui de acastă zînă pe care soarta i-o trimisese. Şi i-a dat Célestei unica dovadă de iubire pe care cineva ca el o putea da: a asociat-o, practic, la scrierea romanului, i-a făcut confidenţe pe care nu le mai făcuse nimănui, a ţinut-o la curent cu ceea ce i se întîmpla zi de zi şi, supremă încununare, a introdus-o ca personaj în Recherche... La un genial romancier maladiv, introvertit, suspicios şi chinuit, putea oare exista o mai eclatantă probă de iubire?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara