Traducând portretul făcut de Cioran lui Noica pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei, am avut tot timpul în minte faimoasa fotografie de grup care îi înfăţişează pe Cioran, pe Eliade şi pe Ionesco în Piaţa Furstenberg din Paris.

Deşi nu e prezent în fotografie, Noica făcea parte din grup. Între cei patru exista o veche relaţie de prietenie, în pofida deosebirilor de natură intelectuală, ideologică şi, mai presus de toate, de fire. Eliade şi Noica erau firi pozitive şi active, în permanentă ebuliţie intelectuală. Cioran avea aceeaşi fire, dar şi-o ascundea sub un pesimism cronic şi cinic, de care făcea caz până pe culmile disperării. Ionesco era artistul grupului: sensibil, fantasc, prăpăstios şi panicos. Politic, el s-a dovedit totuşi cel mai lucid, antifascist şi anticomunist de la început, în vreme ce Eliade, Noica şi Cioran au cochetat cu fascismul în tinereţe, iar Noica şi cu comunismul via Securitate după închisoare şi domiciliu obligatoriu. Monica Lovinescu mi-a descris o dată, cu fineţe psihologică, dar şi cu haz, raporturile dintre cei patru. Am regăsit în Jurnalele ei unele din aceste aprecieri.
Cioran îi telefona deseori lui Ionesco şi-i prezenta, pe tonul cel mai serios cu putinţă, situaţia politică internaţională. Să nu uităm că lumea se afla în plin război rece, iar ţara de baştină a amândurora, sub cizma rusească. Ameninţările de tot felul nu erau lucru rar. Dar Cioran, cunoscând temperamentul lui Ionesco, adăuga de la el pericole imaginare, spre profunda tulburare a interlocutorului. Ionesco îl lua în serios, se alarma şi o suna pe Monica Lovinescu, „specialista”, nu e aşa, în materie, doar lucra la un post de radio. Monica Lovinescu îl calma cum putea ea mai bine, dar îi recomanda să vorbească cu Dinu, cu Noica, adică, întâmplător proaspăt sosit la Paris. Noica îi dădea lui Ionesco asigurări categorice că situaţia din România se îmbunătăţeşte pe zi ce trece şi că eventualitatea unui al treilea război mondial este definitiv exclusă. După un timp, când Cioran telefona din nou, lucrurile se repetau în sânul unui alt ciclu de pesimism cronic contrafăcut şi de optimism de comandă cât se poate de sincer.
Eliade, mult mai puţin interesat de soarta lumii şi a României decât de aceea a operei proprii în lume şi în România, trăgea impasibil din pipă. Cioran şi Noica vorbeau, el asculta, părând a cădea de acord cu toţi în acelaşi timp. Într-un anumit fel, el era cel mai secretos în privinţa convingerilor de orice fel. Cioran şi-a modificat, pe ocolite, opiniile antisemite, ceea ce poate fi considerată o mea culpa. Eliade a minţit până la sfârşit, de unde i s-a tras un lung şi penibil proces de culpabilizare. În pofida legionarismului de odinioară, în tinereţe fusese mult mai deschis şi mai comunicativ. El scrisese manifestul intelectual şi politic al generaţiei. Acum făcea pe Sfinxul. Avea ceva de ascuns. Când l-am cunoscut, în octombrie 1967, la Paris, n-aveam idee de umbletele lui politice din anii1930-1940. Era pe punctul de a fi publicat în ţară. Mi s-a părut, politic vorbind, naiv. Nu mult după aceea, se lăsase aproape convins să viziteze Bucureştiul, spre groaza lui Ionesco. Noroc cu interviul pe care i l-a luat în America Adrian Păunescu şi cu pasajul, inventat de poet, despre Ceauşescu, în legătură cu care Eliade va declara la „Europa liberă” că nu-i aparţine. A fost motivul renunţării definitive la ideea întoarcerii în România.
Se pare, din câte a scris Monica Lovinescu în Jurnal, că şi pe Cioran l-a bătut gândul unei vizite în România şi tot după publicarea unora din operele lui. Nu l-a ţinut însă prea mult. Cel care insistase, ca şi în cazul lui Eliade, fusese Noica. El era purtătorul de cuvânt al „normaliză rii” situaţiei din România comunistă, care i-ar fi făcut bineveniţi pe marii transfugi. În realitate, regimul ar fi fost acela care ar fi profitat propagandistic. Nu de pericolul vreunei represiuni, o dată aterizaţi la Bucureşti, trebuiau să se teamă Eliade et comp., ci de o cauţionare pe care regimul, evident, n-o merita. În anii 1980, Cioran chiar va scrie două, dacă îmi amintesc bine, articole contra lui Ceauşescu. În 1984, cînd l-am vizitat la Paris, am convenit, mai în glumă, mai în serios, să ne întâlnim, trei zile după dispariţia lui Ceauşescu, la bustul lui Gheorghe Bariţiu din Parcul Astra de la Sibiu. Îl emoţionase faptul că tatăl meu îi suplinise catedra de la Liceul „Gh.Lazăr” după plecarea lui în Franţa cu o bursă. Nici el, nici eu nu ne-am ţinut de cuvânt, probabil, din cauza evenimentelor din decembrie 1989, care ne-au surprins pe amândoi. L-am revăzut în ianuarie 1990 la Paris, când, în bulibăşeala istorică de la Assamblée Nationale, niciunul dintre noi n-a apucat să evoce înţelegerea veche de şase ani.
Necrologul de la care pleacă însemnările de faţă arată cât de bine îl cunoştea Cioran pe Noica. (Radu Cosaşu mi-a dat un telefon în care s-a mărturisit entuziasmat – mi-a permis să reproduc cuvântul! – de portret). E sigur că toţi membrii grupului din fotografia menţionată se cunoşteau la fel de bine unul pe altul. Deşi n-au arătat-o decât în împrejurări excepţionale, precum moartea lui Noica în 1987, care i-a prilejuit lui Cioran Scurtul portret. Există, de nu greşesc, o singură excepţie: un text al lui Cioran despre Eliade, fără legătură cu nimic. Puţinătatea paginilor reciproc consacrate nu explică secretomania. Simpatiile politice din tinereţea a trei dintre membrii grupului au fost date la iveală de alţii. Să le fi uitat ei înşişi? Greu de crezut. Mai degrabă, e vorba de o tăcere complice. A fost bine, a fost rău? Istoria va decide.

P.S. Dragă Andrei Marga, îţi mulţumesc pentru intenţia de a sprijini, ca preşedinte al ICR, între alte publicaţii, România literară. Nu mi-o lua în nume de rău, dar mă descurc de bine, de rău, şi singur. Sunt alte publicaţii care ar avea o mai mare nevoie de sprijin şi, în primul rând, reviste editate de ICR, precum „Lettre internationale”, victimă a unei birocraţii interne şi a unei concepţii editoriale a conducerii Institutului pe care nu le înţeleg, deşi sunt membru de la început al colegiului redacţional şi, în definitiv, mă număr printre fondatori. Chiar faptul de a nu o aminti în articolul din „Tribuna” la care mă refer îmi dă de gândit. Şi, fiindcă a venit vorba de „Tribuna”, pe al cărui nou şi „dinamic” manager îl cauţionezi atât de generos, permite- mi să-ţi amintesc că numeroşi, câteva sute, de scriitori, între care mari personalităţi, majoritatea clujeni şi chiar membri ai redacţiei, au semnat un protest public contra atitudinii sfidătoare şi scandaloase a dlui Mircea Arman. De vreme ce atacurile josnice ale dlui Mircea Arman la adresa unor intelectuali români de primă mână ţi se par o dovadă de probitate intelectuală şi un model de dezbatere publică, nu mă mir să citesc, în concluzia articolului, că „dezbaterea publică de interes general este în suferinţă la noi” şi că „România îşi dezbate prea puţin problemele”. Gura păcătosului adevăr grăieşte! Cu sinceră dezolare, dragă prietene, N.M.