Iată un al treilea volum de Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975) (Editura Polirom, 2016). Precedentul a apărut la aceeași editură, în 2012, după ce un prim-volum fusese publicat la Editura Humanitas în 2009, cele două acoperind douăzeci de ani ai epocii Dej și șapte ai epocii Ceaușescu.
Volumul de față conține 190 de documente din perioada indicată în titlu. E vorba de documente desecretizate de președintele Băsescu spre a fi folosite de Comisia Tismăneanu în Raportul bine știut. Ele provin din Arhivele Naționale Istorice și, îndeosebi, din fondul CC al PCR-Secția Cancelarie, adică, dacă ne referim la acestea din urmă, dintr-un fel de Sfânta Sfintelor ceaușiste. Ideea reunirii în volum a avut-o regretatul Mihnea Berindei, care este și unul din coordonatorii ediției, alături de Dorin Dobrincu și de Armand Goșu. Doar că imensitatea materialului i-a determinat să scoată mai multe volume decât plănuiseră inițial. Cel de al treilea n-ar trebui să fie și ultimul, dacă, după moartea lui Mihnea Berindei, coeditorii vor vrea și vor putea să-i ducă la bun sfârșit inițiativa.
Întâmplarea face ca toți trei, istorici de profesie, să fie medieviști, „migrând din necesitate”, vorba lor, spre domeniul istoriei recente: Goșu și spre jurnalismul politic, fiind o vreme redactor-șef la revista 22; Dobrincu a fost la un moment dat director al Arhivei Naționale; iar Berindei a renunțat la studiile lui de turcologie încă înainte de 1989, cînd trăia în Franța, ca să colaboreze la mai multe proiecte ale exilului românesc, și susținând după 1989 numeroase proiecte civice din România postcomunistă. A reușit totuși să-și încheie un amplu studiu despre Ion Vodă cel Cumplit, bazat pe documente necunoscute istoricilor noștri, aflate în diverse arhive turcești, studiu publicat în Arhiva de la Iași cu puțin timp înainte de a se stinge prematur din viață, în vara lui 2016, la Veneția, unde se stabilise cu doar patru ani înainte. Tocmai venise la București în martie ca să încheie lucrul la volumul al treilea, de unde se întorsese val-vârtej la Veneția, determinat de recidiva unei boli care nu iartă.
Îmi încep cronica la volum cu aceste precizări, nu numai pentru că e vorba de istorie, și nu de literatură, de istorici, și nu de literați, zonă nu neapărat familiară cititorilor României literare, chiar dacă revista noastră a publicat în mai multe rânduri, în avanpremieră editorială, pagini din cele trei volume de Documente. Succintele mele informații despre editori urmează, într-un fel, modelul din notele de subsol ale Documentelor, ceea ce poate fi interpretat și ca un omagiu adus acribiei lor științifice: documentele sunt însoțite de câteva mii de note explicative, referitoare la personajele, la evenimentele și la datele epocii avute în vedere.
O precizare în plus: am reținut în comentariul meu doar acele documente care au a face cu literatura, cu istoria, cu filosofia și, în general, cu cultura. Nu spun că n-ar fi meritat să fie măcar menționate și alte preocupări ale lui Ceaușescu, ședințele la nivelul cel mai de sus al PCR tratând aproape toată gama de probleme sociale, economice, religioase, millitare, privind deopotrivă Securitatea și Miliția, și, nu în ultimul rând, cultura, probleme cu care liderii PCR se confruntau, când erau reale, sau pe care, la nevoie, le creau ei înșiși. Nimic nu pare să le fi scăpat atenției. E vorba, de exemplu, de diversificarea „băuturilor răcoritoare”. Vi se pare derizoriu să se adopte o hotărîre în acest sens la vârful ierarhiei politice? Ierarhilor PCR nu li se părea câtuși de puțin derizoriu. Era modul lor de a arăta tuturor și până și lor înșiși că dețin o putere absolută.
Și, acum, câteva ilustrări ale interesului pentru cultură ale atotputernicilor zilei. În iulie 1972, un an după Tezele din Iulie, Secretariatul partidului ia în discuție situația de la Institutul de Istorie și de la celelalte Institute de Științe Sociale, unde cercetătorii ar arde gazul de pomană, după părerea lui Ceaușescu însuși, fiind și remunerați pe deasupra pentru lucrări care ar fi trebuit să fie „proprietatea instituției”. Editurile să facă bine să nu le publice decât cel mult o carte pe an, propune Ceaușescu. Decizia din urmă s-a răsfrânt și asupra editării de carte literară, printr-o extensie abuzivă, fiindcă, ne putem convinge acum, Secretariatul PCR nu aducea vorba și de domeniul nostru. În 1974, lui Ceaușescu îi vine o altă idee: „să integrăm institutele de cercetare în învățământul universitar”. Am trăit eu însumi momentul acesta al integrării cercetării cu învățământul și cu practica. În realitate, integrarea a fost una de mântuială. Dar a dat naștere unei birocrații destul de supărătoare. Mai departe: în 1974, Secretarul și unul din membrii Biroului Organizației UTC a USR, Alexandru Papilian și, respectiv, Dinu Flămând îi adresează o scrisoare, pătrunsă de cel mai desăvârșit spirit (sic!) de obediență, lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, în care pledează cauza nobil-partinică a numirii lui Nicolae Dragoș la conducerea revistei „Luceafărul”, rugându-l prea plecat pe adresant să nu ia în considerare pentru post nume ca Fănuș Neagu, Ion Băieșu sau Gh. Tomozei și informându- l, totodată, că „treizeci de scriitori tineri, activi, cunoscuți” îl susțin cu ardoare pe Dragoș, singurul capabil, în opinia lor, să „producă o adevărată efervescență” în literatura generației. Răspunsul a fost, ne amintim, favorabil. Când am publicat în România literară scrisoarea cu pricina, am primit un drept la replică de la Dinu Flămând, în care ne aducea la cunoștință că semnătura i-ar fi fost falsificată. Am publicat dreptul la replică, dar n-am primit, în schimb, nici o explicație de la presupusul falsificator, Alexandru Papilian, emigrat în 1985 în Franța și devenit consilier municipal la Limoges, pe listele Frontului Național al Marinei Le Pen. Ocupație mult prea serioasă ca să-i dea răgazul să se explice. Alt exemplu: în 1975, este reluată discuția cu privire la istorie. Fusese făcută propunerea republicării primelor patru volume din Tratatul academic și întocmirii unui al cincilea. Comitetul Politic Executiv nu apelează la specialiști. Nici acum, nici altădată. Nici un istoric, eventual membru al Academiei sau care lucrase la Tratat, nu participă la ședință. Ceaușescu își aduce aminte cu această ocazie și de Tratatul de Istorie a Literaturii. Prezent ca invitat este doar George Macovescu, nu totuși încă președinte al USR. Ce spune Ceaușescu? „De altfel, pe această bază trebuie să vedem și problema editării istoriei literaturii române, să nu o lăsăm tot așa pe mâna unor oameni, lucrările fundamentale să se editeze sub conducerea partidului, și să nu lăsăm un om sau altul să le scrie”. PCR nu simțea niciodată nevoia de a consulta specialiști, mai cu seamă în științele sociale. Înțelepciunea lui Ceaușescu făcea superfluă părerea specialiștilor. Un lucru interesant este și următorul: Dumitru Popescu-Dumnezeu semnalează citarea într-un film despre Dimitrie Cantemir a unor pasaje din faimosul tratat dintre domnitorul român și Petru cel Mare, în care se vorbește despre „Moldova dintre Nistru și Carpați”. Ceaușescu: „Trebuie să-l trimitem și lui Brejnev, să-l cunoască”. Fraza, care sună ironic, m-a făcut să mă gândesc la vizita lui Dodon la Putin cu harta Moldovei Mari în mână. Și mi-a sporit cu o oca moldovenească simpatia pentru cel dintâi și antipatia pentru cel de-al doilea. Nu trebuie omis faptul că, tot cam atunci, CPEX respinge pretențiile sovieticilor de a vedea în Eminescu un poet român și deopotrivă moldovean.
Există în Documente și momente involuntar comice, precum acela în care Ion Iliescu, prim-secretar de partid la Iași, aruncă penuria de alimente din magazine în spatele „nenorocitei sfinte Paraschiva”, ocazie cu care miile de pelerini ar fi făcut cumpărături excesive, „punând presiune pe aprovizionarea orașului”. Există și momente în alt fel semnificative, care pot da idei istoricilor. Remarcăm, icicolo, nu foarte des, e adevărat, dar să nu uităm că ne aflăm abia la mijlocul anilor 1970, tensiuni incipiente între Ceaușescu și lideri din garda veche. Astăzi știm ce s-a întâmplat cu jurnalul intim al lui Bodnăraș, confiscat de Securitate, la moartea singurului membru al PCR prezent activ în debarcarea de către Regele Mihai a lui Antonescu. Puteam doar bănui deteriorarea raporturilor dintre Ceaușescu și Bodnăraș. O stenogramă a Biroului Permanent din iulie 1974 conține un schimb de replici absolut neobișnuite între cei doi. „Dar unde scrie asta în decret? Vorbim niște lucruri...”, exclamă iritat Ceaușescu. Bodnăraș îl întrerupe: „Am dreptul să- mi spun părerea și nu vorbesc niște lucruri”. Ceaușescu: „Eu nu vorbesc în afara decretului”. Bodnăraș: „Propun să citim decretul articol cu articol. Nu l-ați citit, l-ați frunzărit”. N-am remarcat alte cazuri în care Ceaușescu să fi fost pus la punct în acest fel. Era uneori contrazis cu infinită delicatețe partinică, dar, de obicei, cuvântul lui era literă de lege.
Cele trei volume de Documente reprezintă un eveniment excepțional în cunoașterea istoriei noastre, culturale, implicit, și e păcat că primele două n-au avut parte de comentariile pe care le meritau din plin, nefiind nici semnalate de unele publicații. Am scris în câteva rânduri despre valoarea lor, în „Adevărul Weekend”, de exemplu, care, cum se știe, publică, mai în fiecare săptămână, materiale utile despre vechea nomenklatură, și am atras atenția asupra excepț ionalului izvor de informare pe care îl reprezintă Documentele. Eu am scris, eu am citit. Nici chiar revista 22, care i-a acordat recent lui Berindei onoarea unui titlu postum, nu se omoară cu firea. (Preferă să se omoare cu Firea). Cine știe, poate volumul al treilea să stârnească mai mult interes.
