Cred că nici unul
dintre orașele
României nu s-a
bucurat, în istoria
literaturii noastre,
de atenția acordată
Iașilor.
Et pour cause!, cum ar zice francezul.
Capitala Moldovei a fost, în lungul
nostru Ev de Mijloc, și capitala culturii
române: oraș al marilor ctitorii aulice,
al primilor scriitori și al unor figuri
marcante ale Eclesiei. Mai bine așezați,
geografic, decât Bucureștii (oraș
defensiv, strecurat între Dâmbovița
și Colentina), Iașii și-au păstrat
farmecul indelebil și după ce, în urma
Unirii de la 1859, și-au pierdut statutul
de capitală. Prima universitate modernă
din România s-a înființat aici, în 1861,
și tot de aici Junimea a dat tonul marii
culturi. Nici după ce, în jurul lui 1910,
Bucureștii au devenit cel mai mare
oraș al Sud-Estului European, fosta
capitală a Moldovei nu și-a pierdut
ștaiful sau relevanța cultural-artistică,
dacă ne gândim numai la Ibrăileanu
și la „Viața românească”.
Toate acestea și-au aflat, negreșit,
o reflectare pe măsură în literatură.
Iașii sunt o prezență urbană proeminentă
în textele noastre literare, din Evul
Mediu și până azi. O prezență, desigur,
neconceptualizată, în operele medievale,
și intenționată de-abia după 1830,
când modernizarea pătrunde în viața
vechii cetăți de scaun, care încerca
să se transforme într-o capitală de
tip european. Cum finalitatea procesului
de modernizare este constituirea
statului național – și, implicit, pierderea
de către Iași a statutului de capitală
–, nu-i de mirare tonul elegiac care
însoțește aproape toate evocările
orașului, de atunci și până azi, și
identificarea modernizării cu decăderea.
O antologie care să adune toate
evocările literare semnificative ale
capitalei Moldovei nu exista până
acum. Misiunea de a o realiza și-a
asumat-o – cel puțin, pentru intervalul
delimitat de C. Negruzzi, respectiv,
Geo Bogza – cercetătoarea Diana
Vrabie, profesor la Universitatea din
Bălți și alumn al Almei Mater Iassiensis.
Rezultatul e un volum masiv, plin de
recuperări documentare din paginile
unor publicații locale inaccesibile
cititorului comun.
Elementul afectiv va fi stat la
originea demersului (ar fi bizar dacă
ar lipsi, la un cercetător format chiar
la Iași), după cum și-a pus amprenta
pe majoritatea scrierilor care au evocat
orașul. Însă, cum afirmă, pe bună
dreptate, Diana Vrabie în Cuvântul
înainte, există și un considerabil
interes istorico-literar și teoretic în
spatele cercetării sale. Pe de-o parte,
Iașii sunt o prezență urbană semnificativă
pe toată întinderea istorică a literaturii
române, iar pe de alta, evocarea
orașului, ca temă literară, este
interesantă din punct de vedere
teoretic, întrucât ne spune multe
despre ce este și cum funcționează
literatura.
Antologia Dianei Vrabie începe,
ziceam, cu Costache Negruzzi și
se încheie cu Geo Bogza. Cu
alte cuvinte, lasă deoparte orașul din
scrierile medievale (topos din care
nu se mai păstrează, după 1830,
decât câteva edificii religioase
excepționale și numai vagi rămășițe
ale orașului civil), se concentrează
asupra momentului când, odată cu
modernizarea, începe și „decăderea”
Iașilor, și se oprește cu circa patru
decenii în urmă. Este o opțiune bună,
deoarece orașul nou, de azi, este,
el însuși, în curs de reașezare, ca și
literatura care-l evocă. Între cele
două borne cronologice, avem un
întreg panopticum: o multitudine de
fragmente care, însumate pe retina
lectorului, produc un portret al orașului.
Un portret care însumează și istoria,
și modernitatea, și prezența lui
obiectivă, și asumarea lui subiectivă.
Marele merit al antologiei Orașul
Iași în evocări literare este cuprinderea.
Cu migală, cercetătoarea a desfoliat
colecții de publicații și arhive, a parcurs
mii de pagini de proză și publicistică,
decupând fragmente ce conțin, întrun
fel sau altul, referințe la istoria,
cultura, arhitectura sau spiritualitatea
ieșeană. Cu accentul, firește, pe orașul
obiectiv și pe raportarea celui care
scrie la o realitate edilitar-culturală
vizibilă la tot pasul.
Îi datorăm, astfel, Dianei Vrabie
readucerea în atenție a unor texte
uitate, cum ar fi Suvenire și impresii
de călătorie, al pașoptistului Dimitrie
Ralet, Pe ulițele Iașului, de Vasile
Panopol, Iașul – Oxfordul României,
de C. Săteanu, și chiar Iașul meu,
al deloc uitatului Panait Istrati. O
mulțime de scriitori minori sau de
interes local (Nicolae Gane, Agatha
Bârsescu, Scarlat Panaitescu, D. D.
Pătrășcanu, Eugen Herovanu, Oreste
Tafrali, Lucia Mantu, Sandu Teleajen
ș.a.) sunt și ei recuperați, cel puțin
prin paginile pe care le dedică urbei.
E foarte interesant că nu toți cei atinși
de farmecul Iașilor sunt moldoveni
și că mai ales ieșenii get-beget
sunt critici și deplâng „decăderea”
fostei capitale.
Dacă meritul este cuprinderea,
defectul esențial al antologiei este
lipsa criteriilor. Pentru Diana Vrabie,
nu e nici o diferență între Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă,
adică o operă de ficțiune, și Pentru
înflorirea Iașului. O linie scurtă Iași
– Gura Humorului, de Artur Gorovei,
text aflat la confluența publicisticii
cu analiza socio-economică. Nici între
Amintirile lui Radu Rosetti, text
confesiv, și Țara mea, de Regina
Maria, manifest politic și de propagandă.
Amănuntul că opera de ficțiune
are o cu totul altă raportare la referent
decât cea non-fictivă sau decât textul
neliterar nu o împiedică pe cercetătoare
să le pună pe toate la un loc, de-a
valma, ratând tocmai miza teoretică
a antologiei.
Nici cu cronologia nu stăm mai
bine, căci criteriul utilizat pare a fi
data nașterii scriitorului, nu periodizarea
literară propriu-zisă. Astfel, Mihail
Sevastos, scriitor care dobândește o
oarecare notorietate în interbelic,
este integrat epocii de la 1900, iar
Iorga, literar, perfect contemporan
cu Sadoveanu, îl precede cu aproape
120 de pagini.
Elementul temporal în opera literară
este, de altfel, o necunoscută
pentru editoare, care nu face
distincția între cronologia operei
(însemnând epoca în care ea apare)
și timpul narativ. Astfel, Iașii interbelicului
Sadoveanu sunt, în Zodia Cancerului,
cei medievali, nu cei moderni. La fel,
orașul memorialistului Radu Rosetti,
de la 1925-1927, este cel al finalului
de epocă fanariotă și al începutului
de modernitate, după cum Iașii
interbelicului Teodoreanu sunt cei
de la 1900 ș.a.m.d. Antologia trebuia
să conțină niște delimitări strict
necesare.
Sunt și câteva surprinzătoare
lacune în această, altminteri, cuprinză-
toare lucrare. E admirabil că e recuperat
Dimitrie Ralet, dar e greu de înțeles
absența lui Ion Ghica, în a cărui
epistolă O călătorie de la București
la Iași înainte de 1848 avem, la final,
o splendidă descriere a intelectualității
ieșene de pe la 1835-1840. Negruzzi,
de asemenea, este antologat cu un
fragment din Păcatele tinereților (mai
exact, din Au mai pățit-o și alții) și
altul din Negru pe alb (din Scrisoarea
XIX), nu și cu Scrisoarea XXI (Trisfetitele),
dedicată explicit edificiului de la Trei
Ierarhi. Mihail Kogălniceanu este
prezent cu un fragment din Tainele
inimei, nu și cu Fiziologia provincialului
în Iași. Basarabeanul C. Stere, cu
lungul episod ieșean din În preajma
revoluției, lipsește cu totul, iar Ionel
Teodoreanu e antologat doar cu
paginile sentimentale din La masa
umbrelor, nu și cu cele, mult mai
bune, din volumul al III-lea al Medelenilor:
portretul lui Ibrăileanu, descrierea
casei Ibrăileanu și a Palatului de
Justiție ș.a. Inacceptabilă este absenț
a oricărui scriitor evreu, în condiț
iile în care Iașii au fost un puternic
centru intelectual evreiesc, atât în
limba idiș, cât și în română. În schimb,
este introdus cu forța Eminescu, cu
un fragment din Sărmanul Dionis
care nu are nici o legătură referențială
cu Iașii...
Aparatul critic nu este, nici el,
la înălțimea efortului de documentare
depus de editoare, care, în multe
cazuri, a citat numai ediția recentă
din care a preluat textul, fără indicații
asupra primei ediții. Cititorul neprevenit
ar putea, de pildă, rămâne cu
impresia că Amintirile lui Radu Rosetti
au apărut de-abia în 2015, iar La
Paradis General, de Cezar Petrescu,
în 1970...
Cu toate aceste neajunsuri, însă,
Orașul Iași în evocări literare este
o antologie utilă și interesantă,
care răspunde pentru prima dată, cu
argumente documentare, la întrebarea:
cum s-au constituit, în paralel
cu Iașii reali, Iașii ideali din memoria
noastră culturală?
