Pe şoseaua Constanţa-Mangalia, înainte de a intra în Saturn, o reclamă imensă pe partea dreaptă a şoselei îndeamnă lumea la... citit. Cuvîntul e evidenţiat cu roşu. Pe măsură ce te apropii, înţelegi gluma: reclama e la un anume sortiment de vinuri şi ceea ce trebuie citit e eticheta de pe sticla de trei sferturi. Ingenios, simpatic, deşi te poţi gîndi, dacă eşti predispus la asocieri ciudate, la o anume poveste de închisoare în care oamenii citeau frînturi de etichete ca să mai aibă sentimentul lecturii. Dar ăstea sînt lucruri vechi, lumea vrea să se distreze, vine la mare să uite, să se relaxeze... să citească în voie. Pe plajă, un bărbat tînăr citeşte o carte a lui Denis Delettant. O tînără citeşte la rîndul ei de cîteva ore bune şi cu greu reuşesc să descifrez numele de pe coperta întunecată, cu desene gotice: Poe. Se citesc foarte multe reviste, bineînţeles. În Vama Veche se găsesc toate şi chiar şi cîteva ziare, dimineaţa. De asemenea, în faţa complexului Bibi, există un cort pe care scrie Humanitas şi în care se văd teancuri de cărţi, dar nu am reuşit să aflu ce e cu acel cort şi nici nu l-am văzut deschis cît am fost acolo. Un băiat pe prosop în faţa mea citeşte o carte franţuzească. Dar o ţine în aşa fel încît nici eu, nici Costi nu reuşim să ne dăm seama ce carte e.
Cît despre mine, în fiecare an la mare am un ritual. Recitesc Ovidiu. Am un exemplar îngălbenit, pe hîrtie poroasă, apărut în 1957 la Editura pentru Literatură şi Artă. Traducerea e a lui Teodor Naum. Ştiu latină cam de nota şapte, deci nu intru în detalii filologice, citesc Tristele şi Ponticele cumva nepăsător, nu ca un literat. Şi de fiecare dată efectul e acelaşi, incredibilă comunicarea, extraordinară relaţia pe care o simt de fiecare dată extrem de apropiată faţă de acest bărbat care s-a născut acum exact 2045 de ani. Tristele şi Ponticele sînt adunate în acest volum sub titlul Scrisori din exil, adică aşa cum se numeşte o altă carte recent contemporană a Sandei Stolojan. Chiar în prima scrisoare din Tristele găsesc un îndemn care ar putea sintetiza o întreagă direcţie a criticii literare care îmbină sociocritica, new historicism-ul, contextualismul. Ovidiu vorbeşte cu propria carte pe care o trimite la Roma în locul lui: "Urmîndu-mi chiar povaţa, şi tot vei fi hulită,/ Mai jos te-or crede poate decît al meu talent./ Dar scrisul după vremuri să-l judece un critic:/ Aceasta de-o va face, vei fi la adăpost." Pentru cei care spun că Eminescu ar fi fost acelaşi indiferent de condiţiile obiective, Ovidiu are o vorbă: "Chiar pe Omer cu-atîtea primejdii împresoară-l/ Şi vei vedea că seacă talentul lui Omer." Şi în aceeaşi scrisoare, o probă superbă de lipsă de elitism şi de înţelegere a succesului literar: "O, cartea mea, fii dară cuminte, chibzuită!/ De te citeşte lumea de mijloc, ţi-i de-ajuns."
Dacă te încearcă vreodată lehamitea de scris sau de citit, citeşte epilogul la prima carte din Tristele care începe aşa: "Episolele-aceste - oricare dintre ele -/ în calea-mi zbuciumată să ştii că eu le-am scris./ Cînd tremuram de frigul de gheaţ-al lui decembre,/ Chiar Hadria pe mine văzutu-m-a scriind,/ Iar cînd trecut-am Istmul ce taie-n două marea,/ Şi am luat cealaltă corabie la drum,/ S-or fi mirat de mine ostroavele Ciclade/ Că-n mugetul furtunii sălbatice... eu scriu!" Şi pentru că nu are condiţiile pe care orice scriitor adevărat ar trebui să le aibă, Ovidiu îşi cere scuze: "Deci tu cu-aceste versuri fii iertător, de nu sînt/ Cum te-aşteptai să fie, o, cititorul meu!/ Căci nu-n grădini frumoase le-am scris, ca-n alte vremuri,/ Şi nici lungit, acasă, în patul meu cel drag,/ Ci aruncat pe mare la vreme grea de iarnă;/ Papirusul e umed de-albastrul mării val."
Cît despre litoralul nostru, frumosul Tomis de care mă despart 50 de kilometri de coastă, Ovidiu n-avea nicidecum o părere prea bună. E adevărat că azi avem o statuie a lui în Constanţa şi că toată lumea ştie cum "Cuvintele barbare le-am pus în vers latin". Dar în aceste epistole pe care le citesc eu acum la malul mării, în sunetul unor DJ care au început să mixeze la barul din apropiere, găsesc un latin de vază, la mijlocul vieţii, disperat că trebuie să moară in no man's land: "Ce crezi că poate fi/ în sufletu-mi acuma, cînd zac în nişte locuri/ Aşa de îngrozitoare, la geţi şi la sarmaţi? Nu îmi priesc nici apa, nici aerul de-aice,/ Şi, nu ştiu cum, nu-mi place nici chiar pămîntul lor." Iar în finalul epistolei a X-a, plin de năduf: "Cînd lumea asta-i largă, din toată lumea sta/ Pămînt pentru osînda-mi aice s-a găsit." Şi vacanţa se poate transforma într-o osîndă, într-o anumită zi, cînd nu mai ai bani. Sau în prima zi de lucru de după ea, cînd soarele e mai enervant ca niciodată şi betoanele din Bucureşti insuportabile. Cum să scrii, cum să rămîi acelaşi dacă nu mai ai, ca Ovidiu, grădini frumoase în jur. "Cînd lumea asta-i largă..."
