Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Viaţa culturală de odinioară:
Ce s-a întîmplat în 15 februarie 1882 de Ioana Pârvulescu



Episodul care urmează este refăcut cu ajutorul fanteziei, dar nu e nicidecum fantezist. Am pus cap la cap documente, informaţii istorice, scrisori, memorii, articole de gazetă, imagini şi a ieşit o secvenţă de viaţă cotidiană din secolul al XIX-lea. Protagoniştii ei se întîmplă să fie oameni intraţi în istoria literară. Dar în ziua de 15 februarie 1882 ei erau oameni obişnuiţi, preocupaţi de griji personale, iar firele vieţii lor erau atît de încîlcite, de "omeneşti, prea-omeneşti" încît nimeni nu vedea încă în ele conturul adînc al destinului.




SEARA DE LUNI

În februarie soarele apune devreme, încă de pe la 5 şi jumătate. La 6 e deja întuneric, iar umblatul pe străzile capitalei, prost pavate, devine anevoios. În capitala Regatului României (de la a cărui proclamare nu s-a împlinit încă anul) iluminatul se face cu lumină de lună, cu becuri de gaz aerian şi lămpi de petrol adunate mai ales în centru. Aici, în centrul Bucureştilor, se află şi Teatrul cel Mare. De la înfiinţarea lui au trecut trei decenii. În 1852, cînd s-a terminat clădirea, i s-a spus "cel Mare" pentru a-l deosebi de Teatrul Mic, Momulo, iar inaugurarea s-a făcut în ultima zi a anului, la lumina fumegoasă a lumînărilor de seu. Lumînările au fost înlocuite curînd apoi de lămpi cu ulei de rapiţă. După două decenii clădirea necesită deja reparaţii costisitoare: plouă înăuntru prin acoperişul găurit, tencuiala se scorojeşte, tapetul lojilor e rupt, băncile şi scaunele de la parter, dezmembrate, îşi arată cuiele care muşcă din pantalonii spectatorilor şi, mai ales, eclerajul se cere neapărat înlocuit de cel modern, cu gaz aerian. Anul 1875 este dedicat renovării teatrului, iar în ziua de Crăciun, cînd se deschide stagiunea, i se reajustează şi numele după cerinţele istoriei unui secol naţionalist: i se spune, de-acum încolo, Teatrul Naţional. Dar oamenii şi gazetele îl mai numesc din cînd în cînd şi după obiceiul vechi, Teatrul Mare.

Luni 15 februarie 1882, zi caldă şi primăvăratică, după lăsarea întunericului, în faţa clădirii bine luminate a teatrului staţionează o mulţime de trăsuri. Luna e în ultimul pătrar şi cerul senin. Înăuntru, sub plafonul pictat cu scene alegorice, rumoarea din serile deosebite, bal sau premieră. Foaierul bine ceruit e atins în trecere de rochiile bogate ale doamnelor şi domnişoarelor. Cînd apar în lojă, le scînteiază giuvaerurile de care nu fac economie, iar îndărătul lor veghează umbra neagră a cîte unui frac sau smoching. Dacă bărbaţii poartă frac şi nu redingotă, înseamnă că evenimentul pentru care au venit este unul important. Sala nu e încă plină, dar se simte că toţi, spectatori şi orchestră, aşteaptă cu emoţie apariţia protagonistului. Cei mai mulţi spectatori nu ştiu decît că se numeşte Pablo de Sarasate.

Biletele pentru această seară de luni au putut fi procurate de la magazinul domnului Gebauer. Lojile de la parter, locurile din avanscenă şi primele rînduri ale stalurilor sînt greu de prins, costă mult şi sînt cumpărate de obicei din timp, de cunoscători. Loja din rîndul întîi, baignoire, şi loja bel-étage, de la nivelul al doilea, au un preţ pipărat: 50 de "franci". Unul dintre cei care şi-au permis un bilet la loja baignoire este avocatul Titu Maiorescu, stabilit de opt ani în Bucureşti, pe strada Mercur. Şi-a făcut probabil un cadou. Exact în această zi a împlinit 42 de ani.

Ca mai toţi congenerii şi prietenii lui din Iaşi şi Bucureşti, Maiorescu iubeşte muzica, ştie să descifreze o partitură, a trecut prin sălile de operă ale Europei, a ascultat cîntăreţi faimoşi, a asistat la concerte. Cîntă el însuşi la flaut şi violoncel. Clara şi Livia, soţia şi fiica lui, sînt pianiste bune. Iacob Negruzzi cîntă şi el la flaut, a fost înamorat, ca student, de Adelina Patti şi a rămas mare amator de operă. Nicu Burghele e un bun pianist. P.P. Carp "cîntă la piano". Veronica Micle e o mezzo-soprană convingătoare. Eminescu a făcut, sporadic, cronică muzicală la Curierul de Iaşi şi apoi la Timpul; unul dintre cei pe care îi apără împotriva "conjuraţiei nulităţilor invidioase" este austriacul Louis Wiest, violonist şi compozitor (a fost şi şef de orchestră al Teatrului Mare) care, timp de o jumătate de secol, i-a învăţat pe români să preţuiască muzica.

Maiorescu îşi petrecuse seara de duminică, ajunul aniversării, nu departe de casa lui, pe strada Scaune, a treia, pe dreapta, după Batişte. Fusese împreună cu "alde Polyzu, alde Bothmer, Annette, contele Leyden şi Gane", la Mite Kremnitz la cină, după cum notează în jurnal. Către 11 noaptea abia vin şi Theodor Rosetti şi Eminescu, acesta din urmă obişnuit al casei de pe vremea cînd Mite lua cu el lecţii de română. Discuţia se încinge: "Chestionar asupra particularităţilor de caracter ale oamenilor. Eu şam fostţ, cred, prea tăios în opiniunile mele, Mite foarte animată în contra mea, bărbatu-său secundînd-o cam grosolan. La sourde guerre contre moi. Gentili şi inteligenţi în acelaşi timp contele Leyden, doamna von Bothmer. Spiritual şi bine Eminescu". Soţia şi fiica lui Maiorescu sînt plecate la Berlin. Dar pentru Maiorescu ziua de naştere, 15, şi săptămîna încep totuşi, după o noapte scurtă, cu daruri: primeşte, dis-de-dimineaţă, o punguliţă chinezească de la Ana Rosetti, (Annette), cea care, după patru ani, va deveni a doua lui soţie. Apoi o măsuţă cu placă de marmură neagră şi un buchet de flori de la Mite şi Wilhelm Kremnitz. Aceştia trec pe la locuinţa din colţul străzii Mercur la 8 şi jumătate dimineaţa, dar pleacă imediat, lăsîndu-şi cumnatul pradă clienţilor. Între timp, sărbătoritul apucă să citească şi două scrisori "drăguţe" de la soţie şi fiică, îşi face griji că nu are timp să-şi pregătească o conferinţă pe care urmează să o ţină la Iaşi peste cîteva zile, trece pe la Cameră, dejunează tot la familia Kremnitz. Cadoul de seară al unui concert excepţional e mai mult decît necesar pentru Maiorescu. Prins cum e în mecanismul "veşnicei maşini de ameţeală a vieţei bucureştene", încordat, cu o stare febrilă care-l ţine de cîteva zile, îşi trăieşte concertul ca pe o binevenită destindere.

În jurnalul său, seara concertului din 15 februarie e schiţată în cîteva fraze, cu aprecieri de obişnuit al concertelor: "Seara la teatru, concert al faimosului violonist Sarasate, lojă-baignoire ş...ţ, în lojă împreună cu domnul şi doamna v. Bothmer, care era încîntătoare, Wilhelm şi eu. Mite rămas acasă din cauza migrenei de ieri. Concert foarte amuzant, concertul lui Mendelssohn cu acompaniament de orchestră, finalul splendid; foarte picante două dansuri spaniole cu acompaniament de pian, frumoasă în toate privinţele un fel de elegie dată pe de-asupra (Ernst? Vieuxtemps? Chopin)".



NOAPTEA DE MARŢI SPRE MIERCURI

Eminescu se afla şi el în seara zilei de 15 februarie în sala de teatru, deşi jurnalul lui Maiorescu nu-l pomeneşte. E aproape sigur că a remarcat, la rîndul lui, absenţa Mitei Kremnitz din loja baignoire. Foarte probabil că în noaptea de marţi spre miercuri, 16 spre 17 februarie, Eminescu scrie cele trei texte în care apare şi figura romanticului Pablo Sarasate. Unul pur politic, al doilea cultural, al treilea epistolar. În articolul politic, apărut în Timpul din 18 februarie, pe prima pagină, îl atacă pe cel care a fost una dintre ţintele predilecte ale conservatorilor, liberalul C.A. Rosetti. Chestiunea în litigiu este, de data aceasta, reforma tocmelilor agricole. Un paralelism "contextual" din acest articol se datorează evenimentului din seara de 15 februarie: "Deie-ne voie d. C.A.Rosetti a contesta cu desăvîrşire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susţinut necesitatea reformei; ş...ţ nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea ş...ţ. Modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial. Cîntă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cîntă, pardon de expresie, şi onor Costinescu şEmil Costinescu, finanţist, deputat liberal şi gazetar la Românul lui C.A.Rosetti. Cum cîntă unul şi altul, asta e cestiunea".

Despre cum cîntă violonistul spaniol, gazetarul Eminescu scrie un mic articol apărut în acelaşi număr de joi din Timpul, în pagina a treia, sub titlul Pablo de Sarasate: "E greu a descrie impresia adîncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăţie şi putere a sunetelor viorii sale, Sarasate privea cu ochii lui mari şi de-o liniştită energie, netrădînd prin nici o mişcare a feţei acea simţire adîncă care inspiră şi dictează o atît de măiastră execuţiune...Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puţin cunoscut în părţile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină". Eminescu trece apoi de la aceste remarci, mai degrabă de poet decît de critic muzical, la problema efemerităţii artei virtuozilor din epocă, artă de o seară, clipă de graţie pe care eşti privilegiat dacă o trăieşti: "Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi, au pierdut pentru totdeauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricît de celebru aceeaşi piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-şi are feliul lui de-a executa, puterea şi geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, ştiindu-se odată cumcă abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată şi se va grăbi a asista în număr mare la concertele sale".

Abia la 5 dimineaţa, în aceeaşi noapte de februarie îi vine rîndul Veronicăi Micle să afle despre concertul la care a asistat Eminescu: "Draga mea Veronicuţă, / Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luîndu-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfîrşit ce aveam de făcut, îmi închei ziua gîndind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mîna pe tine, să te sărut pe aripă...pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb, rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut c-o fină pînză de in, iar eu mă uit în lumînare şi gîndesc la tine". Trecînd sub tăcere vizitele de la Kremnitzi, (poemul Atît de fragedă...fusese publicat cu trei ani înainte în Convorbiri...şi subiectul Mite era încă primejdios), epistolierul scrie: "Ieri seară, mititicule, am fost pentru întîia dată de cînd te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cîntă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urît ca dracul, trebuie să fi plăcînd la cucoane". Final de frază pliat pe aşteptările interlocutoarei. Urmează o întorsătură care pare inocentă, dar conţine urmele unei geloase nelinişti: "Dar toate acestea tu le vei citi abia poimîine, căci acum dormi, nu-i aşa ? Dormi, Veronică ? Desigur, dormi." Eminescu îşi încheiase lunga zi de 16 scriind scrisoarea, "mîine" este pentru el ziua de 17, în care duce plicul la poştă, iar "poimîine" e ziua de joi, 18 februarie.



ZIUA DE JOI

Poşta dintre Bucureşti şi Iaşi a funcţionat bine, n-a fost nevoie decît de 24 de ore ca scrisoarea să ajungă la destinaţie, astfel că, în seara zilei de 18, la "8 oare seara" Veronica îi şi scrie din Iaşi, cu promptitudinea celor care răspund la scrisori aşa cum contemporanii noştri răspund la telefon. Rîndurile ei ignoră evenimentul artistic, prezent în acea zi în articolele publicate în Timpul, nu se interesează nici de Pablo Sarasate şi nici de Camillo Sivori (singurul elev al lui Paganini), în schimb prind firul neliniştii amoroase a melomanului şi îi răspunde pe larg, cu delicat răsfăţ. Cum întrebarea fusese pusă pe ocolite, şi răspunsul vine cu fereală: "Dar mă rog ce-nsemnează această viaţă desordonată care o duci ? Ce fel, la 5 oare dimineaţa tu încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă ? Ştii matŕ că asemenea aberăciuni (vorba lui Suciu), nu-ţi permite Mîţa ş...ţ?" În aceeaşi scrisoare Veronica povesteşte despre un cuplu din Iaşi în care cei doi au avut norocul să moară imediat unul după celălalt şi pe care ea îl invidiază "Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort - mais une union éternelle". Că lucrul se va întîmpla destul de asemănător şi cu ea era, în acea clipă, greu de presupus. Fraza sună romanţios şi epistoliera, într-un moment realist, e prima care se distanţează de ea.

În ce-l priveşte pe Maiorescu, joi primeşte cadourile pentru ziua lui, de la Berlin: "Primit de la Livia, de la Berlin, un frumos ecran de fereastră, pe care-s lipite plante uscate. Sosit cu ţeava termometrului spartă". În ajun, se culcase din nou mult după miezul nopţii, după o discuţie despre organizarea partidului conservator cu cîţiva dintre membrii săi de prim rang şi după ce găsise timp să-şi gîndească, totuşi, în linii mari, conferinţa pentru Iaşi, De l'intelligence. O notaţie finală, la fel de ferită şi de discretă ca frazele din scrisoarea lui Eminescu rămîne prilej de speculaţii: "Sînt nerăbdător...şi vieţuiesc numai pe jumătate".



ZIUA DE VINERI

Bucureştenilor care au ratat ocazia să-l asculte pe Sarasate li se mai dă o şansă: Sarasate mai dă un concert vineri, 19 februarie "în sala Teatrului Mare". În Timpul, un nou articol al lui Eminescu, în care-şi reia, cu unele accente publicitare în plus, ideile din articolul publicat în ajun: "În urma stăruitoarelor insistenţe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea şi ultimul. Numai unul ? întrebăm cu mîhnire". Urmează o mai plastică subliniere a ideii că "artiştii executori" îşi poartă arta cu ei: "De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii de ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravure", dar "aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adîncă şi execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngînat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine". După ce publicul este îndemnat stăruitor să vină să-l asculte pe violonist, ceea ce în limbajul semi-gazetăresc, semi-poeticesc eminescian se traduce prin "spre a fi răpit de farmecul puternic al producţiunilor sale", este dată "programa" serii de vineri:

"Partea I : 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski) cu acompaniament de orchestră - a) Allegro b) Romanţă c) Finale ŕ la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia appassionata pentru vioară (de Vieuxtemps) cu orchestră.

Partea II : 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii ţigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano. "

Articolul din Timpul este precedat, acum, de o prezentare a ilustrului oaspete, probabil pentru că publicul trebuie convins că Sarasate nu este "un lăutar" oarecare, ci unul dintre cei mai celebri violonişti ai lumii. Semnată L., prezentarea e însoţită de o notă a redacţiei: "Aceasta e notiţa pe care o datorim prevenitoarei bunăvoinţe a unuia din cei mai buni cunoscători de muzică ai Bucureştilor". Semnătura L. era folosită pe atunci de Caragiale (ulterior acesta va deveni mult mai inventiv în alegerea măştilor onomastice). În culise, lucrurile trebuie să se fi petrecut simplu: Eminescu, responsabil cu "capitolul Sarasate" îi cere lui Caragiale, care nu mai lucra la Timpul, dar se afla în Bucureşti (duminică dimineaţa trecuse pe la Maiorescu, lucru consemnat în jurnalul criticului) să scrie o scurtă notă biografică. Din ea bucureştenii vor fi aflat că Sarasate se născuse în martie 1844 (nu împlinise încă 38 de ani) într-o mică localitate spaniolă, că începe la 5 ani studiul viorii, cu tatăl său, dirijor de fanfară militară, că, la 8 ani dă primul concert. Apoi, la 12 ani porneşte la Paris, să studieze cu Jean Alard, care-i recunoaşte imediat vocaţia. Că, din acea clipă, începe una dintre cele mai strălucite cariere de violonist, cu concerte în cele mai mari săli ale Europei şi în America. Că Lalo a compus pentru el.

E posibil ca în seara de luni să fi fost şi Caragiale la concert, iar dacă nu, măcar la cel de vineri, a cărui vestire o ajutase. Toţi cei care l-au cunoscut pe Caragiale şi l-au evocat îi recunosc pasiunea pentru muzică şi felul propriu, deplin, de a o trăi. Că era însă unul dintre "cei mai buni cunoscători de muzică al Bucureştilor" este, desigur, o exagerare. Fiul său, Luchi, spune că era "mare detractor al modernilor" şi că "era lipsit de orice cultură specială muzicală", dar "rămînea în extaz în faţa muzicii clasice". Un soi de catalog onomastic imaginar îl face pe melomanul-dramaturg să-şi apropie compozitorii favoriţi: Bach e "Moşu" şi despre el Caragiale vorbeşte numai cu mare emoţie, Scarlatti e Scărlătescu, Beethoven e "Boierul", "Bătrînul"; îl iubeşte pe "nebunul" de Schumann, iar pe Brahms îl alintă cu diminutivul de "Beethovenţel".

La numai cîteva zile după ce autorul notei care precede articolul eminescian este prezentat cu atîta solemnitate ("prevenitoarea bunăvoinţă, "cel mai bun..."), pe 23 februarie, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că "arhicanalia" (superlativul îl inventase poetul), Domnul Car., întîlnit pe stradă la Iaşi, în drum spre gară, nu vrea să-i înapoieze scrisorile, că a luat-o peste picior şi a acuzat-o că şi-a mărturisit "păcatul" numai "ca să sfărîm prietenia ce există între tine şi el". A doua zi Eminescu îi răspunde: "În sfîrşit te-ai convins şi tu cu cine ai avut de-a face şi doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion şi de om de rînd în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scîrboasă invidie şi de scîrboase pofte şi cred că ţi s-a făcut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el. ş...ţ Rupe masca acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor echivoce şi Satyrul cel mai scîrbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mişcările acestui mizerabil".

În săptămînile imediat următoare cei legaţi timp de o seară prin coardele viorii lui Sarasate şi timp de o viaţă printr-o prietenie plină de sincope îşi continuă treburile obişnuite: Maiorescu procesele şi dejunurile politice, Caragiale alergăturile după nu se ştie ce, Eminescu gazetăria, scrisorile către Veronica şi poeziile. La 27 februarie, cînd în Bucureşti au apărut peste tot brînduşele şi ghioceii, Maiorescu scrie, sibilinic: "Dimineaţa bucurie". La 5 martie "şedinţa Academiei sub prezidenţia Regelui". Pe 12 martie, în strada Mercur, o întîlnire extrem de plicticoasă a Junimii, de la care Eminescu lipseşte. Pe 16 martie, la teatru, Despot-vodă, cu Alecsandri în lojă. În aprilie familia Kremnitz se mută în strada Polonă. Pe 17 aprilie, sîmbătă, în prezenţa a 12 persoane, la Maiorescu acasă, s-a citit "frumoasa legendă de Eminescu, Luceafărul". Pe 20 aprilie, "timp admirabil" şi "splendidă lumină de lună".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara