Întrebarea are un iz al disperării, ceea ce nu e deloc recomandabil. Disperații, în general, sunt oameni slabi, care agitându-se exagerat, cred că-și înving slăbiciunea. Pe culmile disperării este de aceea o carte teribilistă și exhibiționistă, care-i poate seduce pe puștani, dar în nici un caz nu se poate adresa oamenilor care chiar se luptă cu limita. Dar dincolo de timbrul strident, întrebarea din titlu pune degetul, fie și cel mic, pe o rană dintotdeauna: posteritatea.
Horia Patapievici, ori într-o carte, ori într-una din emisiunile sale de la televiziune: „Idei în libertate” sau „Înapoi la argument” spunea că noi, de fapt, nu avem posteritate. O spunea, îmi aduc aminte, cu o amărăciune bine dozată care nu-l arăta neapărat ca pesimist, dar verdictul era atât de dur încât îți tăia cheful de viață. La urma urmei, nici nu a fost nevoie de observația respectivă fiindcă asta o știm prea bine. Trebuie ca autor să fii nătâng de tot ca să crezi că vei birui timpul. Din câți care scriu în revistele literare sau umplu planurile editoriale se va mai ști peste 50 de ani? Spus pe șleau, dacă în timpul vieții nu te-ai făcut cunoscut, după moarte, șansele sunt minime sau nici nu sunt. Cine să te recupereze? Cine să te scoată din anonimatul care te-a însoțit și pe durata vieții? Învățam la școală despre autori de care cât au trăit nu a știut nimeni, pentru ca după moarte, grație vredniciei unor istorici literari, să vină la lumină și să se bucure de un succes incredibil. Eu, unul, am ferma convingere că un asemenea fenomen de acum încolo nu va mai avea loc. După ce ai închis ochii, salut și un praz verde! Verdictul meu e la fel de dur ca acela al lui Horia. El l-a dat însă într-o formă elegantă, eu, din topor, dar e tot aia. Și atunci punem întrebarea care străbate veacurile: Ce e de făcut? Înainte dea da un răspuns trebuie să vedem și care sunt avantajele acestei situații. Unul singur: lecuirea de iluzii, mai exact de cea mai parșivă dintre ele, aceea că după moarte vei căpăta ceea ce nu ai avut cât ai trăit sau nu ai avut atât cât ai fi dorit. Tocmai în ceea ce-ți puneai cele mai mari speranțe, tocmai lucrul acesta nu va fi. Brusc, aripile ți se taie și din vultur trufaș te transformi în staționar contemplativ. S-o mai spune că timpul face dreptate, dar asta o zic profesorii de modă veche, care au pierdut pulsul realității. Timpul ne va face mult mai mult uitați decât o contemporaneitate ingrată. Deziluzia însă e salutară. Fără să vrei, indiferent dacă până în clipa respectivă ai avut sau nu organ pentru metafizică, ți se deschide un ochi în creștet și vezi pe acolo ceea ce până atunci nici nu bănuiai că există. Poate, bunăoară, maestrul Breban să mă contrazică. Este libertatea superbă a orgoliului său. Domnia sa nu a știut niciodată să-și înfrângă iubirea de sine și, chiar și octogenar, crede în nemurirea cărților sale. Dar, just a minute, e vorba de... nemurire? Nu e cumva vorba de posteritate? Fără să vreau, am atins însă cel mai nevralgic punct al chestiunii. O carte, dincolo de valoarea care o face vizibilă și prin care speră să nu fie niciodată uitată oricâte generații de cititori s-or perinda, are și o componentă invizibilă. Componenta aceasta este în cea mai intimă legătură cu ceea ce, persiflând, numim „mântuirea sufletului”.
Nu știu de câte ori de-a lungul anilor nu am auzit sintagma aceasta, folosită cu o intenție vădit discreditantă. Dacă omul e oleacă visător se găsește imediat lângă el un nătărău care-l ironizează: La ce te gândești? La mântuirea sufletului? Uneori, în loc de mântuire, apare nemurire, dar de fapt e tot aia. Iată cum componenta invizibilă, secretă și esențială a cărților noastre, deplin înrudită cu ce e mai important în univers, ajunge să fie sistematic bagatelizată. Sincer să fiu, nu știu de unde izvorăște această atitudine. Acela care te ia astfel peste picior poate să aibă orice profesie și să fie de orice culoare politică. Nu trebuie să fie neapărat un om simplu și needucat sau reprezentantul unui partid marxist în a cărui doctrină este menționată cu litere apăsate obligativitatea ateismului. Individul poate fi profesor universitar, academician, copleșit de toate distincțiile posibile, sau membru de vază al unui partid creștin. El poate fi orice și oricine, dar virusul acesta al bășcăliei ieftine i-a intrat în sânge și nu se mai vindecă. Ironizat, desigur, nu are rost să te enervezi și e necesar să tratezi situația în același registru. Dar ceva, cât de minuscul, tot te roade. De pildă eu, bunăoară, scriind aceste lucruri, deja simt că sunt privit de sus. De ce aceasta? Din simplul motiv că fac o asociere riscantă între o chestiune teologică, discutabilă și însemnătatea unei cărți laice. Cu alte cuvinte, de ce amestec borcanele? Ce bazaconie iese din asta? Nu o fac prea mult pe deșteptul?
Adevărul este că în problema de față deș- teptăciunea nu are ce căuta. Nu inteligenț a mă împinge să văd lucrurile printro asemenea prismă, fie și riscantă, ci convingerea că nici un om, ca să nu zic autor, nu trece prin viață ca gâsca prin apă, adică fără să-și pună întrebarea formulată încă din titlu. Ce rămâne din tine, omule? Cu ce te alegi? Cu ce te-ai ales? Am cunoscut autori din altă generație aceleia căreia îi aparțin, care, sufocați de o mândrie nemăsurată, nu concepeau ca odată suiți într-un mijloc al transportului în comun sau intrând într-un magazin, să nu fie recunoscuți, să nu vină oamenii spre ei, să nu-i felicite pentru ultimul titlu etc. Anonimatul îi strângea literalmente de gât și le strica toată ziua, dacă nu săptămâna. Evident, nu poți să nu surâzi. Indiferent de valoarea domnilor în chestiune, vanitatea lor este vrednică de compătimit. Nu le scade, firește, meritele literare, dar îi așază în lumina unei puerilități jenante. Și nu e atunci normal să te gândești din ce în ce mai asiduu la componenta invizibilă a operei tale, pe care nimeni n-o citește că n-are cum, dar care undeva, cândva, pe mari spire ale necunoscutului, decide soarta sufletului rătăcit? Așa că ideea posterității chiar că nu ne mai poate iluziona. Horia Patapievici are perfectă dreptate. N-o să mai știe nimeni de noi. Cu puținul de popularitate pe care l-am îngurgitat în viața asta, cu atât rămânem, numai că șansele, vai, repet formula ridicolă, de-a ne mântui sufletul nu ni le ia nimeni. Fără să știm, într-una din cărțile noastre am schițat un acord care a rezonat și va rezona în împărății celeste. Sau, Doamne sfinte, în limburi infernale... Toate acestea mă depășesc, dar până și cuvintele acestea netrebnice au început să navigheze...