Scriitorul francez Marcel Cohen avea cinci ani şi jumătate când, revenind de la plimbare, într-o duminică de august 1943, i-a văzut pe toţi ai săi, urcaţi de poliţie într-un camion. Era ultima oară când îi vedea. Plimbarea i-a salvat viaţa. Mama, sora de şase luni, bunicii, întreaga familie a fost deportată şi a pierit la Auschwitz. Şaptezeci de ani mai târziu, Cohen publică o carte consacrată câtorva obiecte păstrate ca prin minune după deportarea alor săi: o fotografie a mamei atât de ştearsă de vreme, încât a trebuit descifrată cu lupa, o scrisoare de la aceeaşi expediată din lagărul de la Drancy, muiată în lacrimi, alte fotografii de familie, un câine din ceară galbenă cu care Marcel se juca în copilărie, vioara tatălui şi cam atât. O carte sfâşietoare despre „mai nimicul smuls abisului”, după cum titrează „Le Monde des Livres” din 29 martie.