In perioada când citeam regulat revista "Lire", în glorioasele zile ale lui Bernard Pivot, una din rubricile pe care le parcurgeam cu nesaţ se intitula "Le bureau de..." De regulă, era vorba de două pagini ale revistei. La mijloc, ocupând cam două treimi din spaţiu, se afla o fotografie. În stânga şi în dreapta, două coloane de înălţimea paginii, iar în subsol alte patru coloniţe de text. Era vorba de o alternanţă de întrebări şi răspunsuri din care deduceai că e vorba de biroul de lucru al unui scriitor şi de obiectele care-l reprezentau. Erai invitat să ghiceşti cui aparţine biroul, iar pagina următoare conţinea un portret (text şi imagine) al scriitorului pe care-l identificaseşi ori nu. (Cred că în anii în care am citit cu nesaţ rubrica am reuşit să descopăr o singură dată numele scriitorului: Françoise Sagan. Dar nu-mi mai aduc aminte pe ce deducţii mă bazam.)
Mai trebuie spus că birourile cu pricina erau special "tratate" pentru acel prilej. Scriitorul aduna mai multe obiecte considerate drept definitorii. Prin urmare, masa de lucru era de obicei plină de vaze, scrumiere, bibelouri, fotografii, foarfece, cutii care, în mod normal, nu puteau sta toate deodată acolo, dacă acela era într-adevăr locul de muncă al scriitorului. Aveai nevoie de măcar o coală de scris, dacă nu de o maşină sau o tastatură de computer (în perioada la care mă refer, începutul anilor '90, computerele erau încă o raritate, iar scriitorii selectaţi de "Lire" aveau o anumită vârstă şi, prin urmare, putem considera că erau mai conservatori).
Din lunga listă a birourilor, mi-au rămas în minte câteva elemente bizare: o autoare faimoasă pentru studiile de psihanaliză ţinea la îndemână un telefon sub forma unui pantof roşu, de-o copleşitoare urâţenie; un altul, îşi transformase biroul într-o veritabilă masă de bucătărie: fructe, sticle de apă minerală, cafetiere, un borcănaş cu gem; un al treilea adusese pe birou o vază sub forma unei delicate mâini răsucite care primea, ca pe o torţă, un bucheţel de flori - când am dat pagina, am descoperit un scriitor cu o perfectă figură de măcelar (deşi îl cheamă Daniel Boulanger!) Exemplele de acest fel contrazic opinia conform căreia artiştii sunt şi oameni de gust. Mi-am adus aminte că însuşi marele James Joyce ţinea pe birou reproducerea în ghips a statuii unui leu, iar muzica sa preferată erau canţonetele, pe care le cânta acompaniindu-se la mandolină!
Îmi amintesc, însă, şi de câteva birouri pe care le-am privit cu încântare. Din fericire, mai am acele numere de revistă, aşa că le pot descrie. Între cele mai frumoase, cred că cel al lui Robert Merle ar merita un premiu: e plasat aproape în mijlocul camerei spaţioase, cu mochetă albastră pe jos, având în faţă o bibliotecă în care se disting mai multe port-dosare, iar un raft întreg e plin de cărţi cu coperte negre, având titlurile înscrise pe cotor cu litere aurii. Probabil, o enciclopedie. Biroul ca atare e aproape pătrat şi acoperit de un teanc de foi scrise. În stânga, un telefon negru, iar pe suprafaţa mesei sunt răsfirate câteva dicţionare şi cărţi. În centru, perpendicular pe paginile deja acoperite cu litere, o călimară închisă, iar ceva mai în faţă, un stilou mare, negru.
Cu adevărat fermecătoare e atmosfera camerei în întregul ei. Lumina puternică vine din stânga, prin geamurile ce dau într-o curte al cărei gazon de-un verde intens te copleşeşte. Grădina e ea însăşi desenată în forme geometrice severe, cu despărţăminte de piatră dincolo de care se iţesc flori intens colorate, în nuanţe agresive de alb, roz şi violet. Scaunul pe care stă scriitorul e o capodoperă: lat, cu spătar înalt, de-o supleţe acrobatică. Acoperit cu un material în carouri, el sugerează nu doar vitalitate, ci şi un anumit tip de veselie a austerităţii menită să impresioneze şi seducă.
Biroul lui Hector Bianciotti seamănă a pupitru. Mic, elegant, având în spate un scaun cu spătar semicircular, sugerează eleganţa şi fineţea stăpânului. În spate se întind rafturile de lemn gros, de culoarea mierii, în care se odihnesc, printre cărţi, casete audio, fotografii, mici tablouri, un vas de porţelan. Fotografia e făcută pe înserat şi lumina misterioasă dă contururi magice peisajului întrezărit dincolo de geam: observăm că ne aflăm la etaj, într-o casă situată pe-o stradă liniştită. Luminile clădirii de vizavi par prelungirea luminii calde a veiozei aşezată într-un cub masiv, aflat pe colţul dinspre geam al mesei.
Deşi sunt un admirator al ordinii şi curăţeniei "la locul de muncă", mă regăsesc imediat în camerele dezordonate, sufocate de cărţi, de ziare, de obiecte mai mult sau mai puţin inutile. Fac parte din categoria celor care promit mereu că-şi schimbă modul de viaţă începând de "luni", dar care, până atunci, sporesc cu dezinvoltură haosul. Din acest motiv, mi-a plăcut senzaţia de bazar plin de cărţi din fotografia biroului lui Yves Berger. Mi-au plăcut mai puţin obiectele kitsch înghesuite pe masă (statueta-depozit de creioane la capătul căreia distingi siluetele placide a doi câini, un stativ de placaj pe care stă o carte, partea de sus a biroului însuşi, făcută dintr-un material plastic ce imită marmura; iar dacă e marmură propriu-zisă, cu atât mai rău!) În schimb, biblioteca ce urcă până în tavan şi acoperă o bună parte din cameră, e splendidă: cărţi aşezate parcă la întâmplare, dar care, dacă studiezi mai atent, vezi că au o logică a lor. Scara de lemn cu treptele rotunjite pe care poţi urca pentru a lua o carte din raftul de sus îţi sugerează că acest dezmăţ de celuloză se întinde, precum lumea lui Iacob, la nesfârşit.
Aş fi jurat că biroul lui Dominique Fernandez aparţine unei femei: delicateţe, gust desăvârşit, ordine de farmacie, atenţie la asortarea culorii mobilierului. Până şi cotoarele cărţilor sunt în rimă cu nuanţele bibliotecii şi pereţilor. În faţa biroului, cea mai vastă colecţie "Pléiade" pe care am văzut-o vreodată: jur că sunt mai multe cărţi decât în cel mai cuprinzător FNAC sau în oricare din bibliotecile franţuzeşti. Ele ocupă vreo douăzeci de rafturi construite la înălţimea splendidelor cărţi-obiect imaginate de Gaston Gallimard. Atenţia mi-a fost imediat atrasă de o fotogafie înrămată, în care descifrezi imaginea unui tânăr cu o cuşmă pe cap. În spatele lui, conturul unei biserici ortodoxe, de ţară.
Nu sunt singurul interesat de fotografie. Autoarea chestionarului, Marianne Payot, vrea să ştie: "Pe birou se află un singur portret. E un prieten al dumneavoastră?" Răspunsul lui Fernandez: "E fotografia celui mai frumos băiat pe care l-am văzut în viaţa mea. Un androgin perfect. Nu vi se pare că seamănă puţin cu Greta Garbo? E îngrijitorul bisericii pe care o vedeţi în planul îndepărtat. Fotografia a fost luată în octombrie trecut şadică 1990, n.m., M.M.ţ în România, unde am fost pentru o serie de conferinţe despre romanul francez." Ce-ar mai fi de adăugat?
Biroul meu nu rivalizezaă nici pe departe cu vreunul din cele descrise mai sus. E un birou strict funcţional, cenuşiu-albăstrui, alcătuit din "sudarea" a două corpuri. L-am cumpărat la începutul anilor '90, de la un magazin ce adusese pentru prima oară la Timişoara mobilă italienească. E solid, plăcut la atingere, uşor de curăţat şi, după aproape douăzeci de ani, pare nou. Nu se disting prea multe zgârieturi, nu s-a ciobit şi nici nu s-a urâţit. Poate că e puţin uzat "moral" - astăzi mi-aş face un birou din lemn masiv, lustruit de vreunul din meşterii pe care i-am cunoscut între timp. Dar merge şi aşa.
E destul de rezistent, de vreme ce e sufocat de cărţi, de display-ul computerului, de imprimantă, de zecile de CD-uri, de cutiile cu instrumente de scris (recent, graţie unei prietene, mi-am reîmprospătat stocul de creioane bine ascuţite - cred că peste o sută.) Obiecte-fetiş nu prea am. Ba da, s-ar putea să fie aceste două minuscule ţestoase pe care mi le-a dat cineva, insistând să nu le "înstrăinez". Şi poate gărgăriţa roşu-aprins primită anul trecut de Paşti, de la Adriana. Şi moneda de două coroane daneze, cu orificiu la mijloc, pe care mi-a făcut-o cadou Biju Morar în aeroportul din Copenhaga, pe când beam bere şi aşteptam avionul spre Seattle.
În rest, cărţi, şi iar cărţi. Dulci, inepuizabile narcotice.
