Cum se cunoaŞte, Eminescu este uneori caracterizat drept "poet naţional". După cîte ştiu, nimeni nu a explicitat vreodată această apreciere. Nici chiar autorii antologaţi de Ioana Bot în volumul Mihai Eminescu, poet naţional român (2002), dedicat tocmai "istoriei şi anatomiei unui mit cultural". În cele ce urmează, ne-am propus să reconstituim "istoria şi anatomia" sintagmei în discuţie, pentru a aduce o seamă de clarificări.
Construcţia lexicală "poet naţional" nu a fost atribuită doar lui Eminescu şi nici nu a fost ocazionată doar de personalitatea şi opera acestuia. Ea a fost precedată şi, totodată generată, de sintagma "autor naţional", care circula, la noi, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cercetînd epoca, se constată frecvenţa alipirii calificativului "naţional" lîngă diverse instituţii particulare: teatre, edituri, tipografii. Acestea nu deţineau nici un fel de calitate de reprezentare oficială. După cum nu o aveau nici numeroasele specii literare investite cu acelaşi atribut: "roman naţional", "dramă naţională"; şi nici ziarele autointitulate astfel. Fenomenul avea cauze multiple. Dintre acestea, nu trebuie omis elanul afirmării sentimentului naţional specific secolului respectiv ("secolul naţionalităţilor"), intensificat după anul 1859. Construcţia "autor naţional" se înscrie, aşadar, în aria de manifestare a acestui fenomen general, avînd totodată fireşti motivaţii particulare. "Autor naţional" desemna o persoană care practica literatura, scrisul (cel puţin în intenţie) literar, în româneşte, fiind (se subînţelegea) român prin naştere, colportînd subiecte din istoria naţională, din obiceiurile tradiţionale şi insistînd, cu precădere, asupra elementelor eroice şi civic-mobilizatoare. Cel ce scria literatură în româneşte era astfel individualizat în comparaţie cu un autor străin tradus sau citit în limba respectivă. Încercînd să sintetizăm elementele caracteristice pentru un "autor naţional", în accepţiunea românească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ajungem la următoarea constatare: "autor naţional" însemna un etnic român care, fie pentru că îşi imagina că are talent, fie pentru că, într-adevăr, îl avea, fie pentru că i-l atribuiau conaţionalii, fie pentru că, din elan patriotic, dorea să contribuie, pe o cale oarecare, la dezvoltarea vieţii cultural-literare, compune versuri, proză ori dramaturgie, susţinînd că, scriind în "limba naţională" şi folosind subiecte "naţionale", dezvoltă "literatura naţională". În plus, prin "autor naţional" se subînţelegea un autor care nici nu traducea, nici nu prelucra opere literare străine, ci folosea capacitatea inventivă proprie. Valoarea estetică nu intra în discuţie, fiind considerată realizată ipso facto: componenta etnică o satisfăcea în întregime. Formula circula şi în alte literaturi, precum în acea franceză, unde "poetul naţional" era considerat, cu nelipsita ironie galică, "Victor Hugo, hélas !". Avînd uzul formulei, francezii nu au ezitat să i-o aplice lui Vasile Alecsandri, după succesul acestuia cu poezia consacrată "gintei latine" (1879). Un anume Hipollyte Guillibert dedica "aux Roumains et a leur poete national, le sénateur V. Alecsandri" cîteva triolete1.
Nimeni nu explica însă ce ar însemna o astfel de formulă, aplicată în mod curent celui supranumit şi "bardul de la Mirceşti". Abia tîrziu, în 1906, Ioan Slavici se încumetă, timid, să o facă, în articolul Ce e naţional în artă ?, publicat în "Sămănătorul". El este de părere că Alecsandri ar fi "poet naţional român" deoarece "nu şi-a scris poezia numai pentru moldovenii lui, ci pentru toţi românii şi astfel şi-a potrivit forma cu înţelegerea şi gustul tuturor românilor"2. Ar rezulta de aici că "poet naţional" este antonimul lui "poet dialectal" (de felul lui Victor Vlad-Delamarina).
O dată cu răspîndirea principiilor junimiste, începînd de prin 1877-1880, formula "autor naţional" intră în declin, deoarece critica, precum şi opinia publică, admit că nu orice scriere care exaltă sentimentul naţional românesc are, implicit, valoare literară. Aproape două decenii criticii nu o mai folosesc. Este răstimpul în care se impune numele lui Mihai Eminescu. Voi detalia, pe cît permite cadrul de faţă, circumstanţele.
Între 1867 şi 1869, renumele lui Eminescu a avut o circulaţie strict regională, adică bucovineană şi ardeleană, înlesnită de colaborarea la "Familia" - revistă a cărei răspîndire nu depăşea teritoriile celor două provincii. Era ceea ce am numi astăzi un "poet local", precum mulţi alţii. Apartenenţa la Junimea şi publicarea în "Convorbiri literare" vor modifica acest statut. Numele lui Eminescu începe să fie cunoscut printre simpatizanţii societăţii ieşene şi prinde a se răspîndi, deşi încă timid, dincolo de cercul acestora, mai ales după apariţia aprecierilor maioresciene din Direcţia nouă.... Totodată, apar şi primele contestaţii, provocate mai ales de calitatea de junimist. Junimiştii fiind socotiţi de adversarii lor nicidecum "naţionali", ci, cum se cunoaşte, drept "cosmopoliţi". Activitatea de gazetar, prestigiul tot mai consistent dobîndit de Junimea, răspîndirea principiilor ei literare în toate regiunile unde se vorbea româneşte au contribuit la stabilizarea renumelui poetului pe o arie întinsă.
Cel de al treilea stadiu al consolidării renumelui lui Mihai Eminescu a debutat în vara lui 1883, o dată cu declanşarea bolii. Ştirea este vehiculată de numeroase ziare, care nu folosesc însă calificativul de "poet naţional", iar la finele anului apare volumul de Poezii îngrijit de Maiorescu. Se poate vorbi, acum, de începutul consacrării. Contribuie şi studiul lui Gherea, din 1887. Prinde contur ceea ce Vlahuţă va numi, mai tîrziu, "curentul Eminescu", ale cărui manifestări - în sens larg - sînt atestate pe întreg teritoriul de limbă română. Sînt anii în care Mihai Eminescu începe a fi perceput ca o valoare naţională reprezentativă, fără ca, deocamdată, acest lucru să fie afirmat de către cineva anume în mod desluşit. Tot junimiştii sînt cei care declanşează acest proces, care se înscrie şi în fenomenul amplu al consolidării elitei noastre intelectuale. A contribuit şi campania de detronare a lui Alecsandri, dusă de Vlahuţă, Delavrancea şi alţii. Prin urmare, era un moment propice.
La 2 martie 1888, Iacob Negruzzi propune Parlamentului să acorde un "ajutor viager" celui pe care îl numeşte "nenorocitul poet naţional Mihai Eminescu"3.
Pentru întîia oară în istoria literaturii române, această formulă este ataşată altui scriitor decît Vasile Alecsandri. "Secretarul perpetuu" Iacob Negruzzi era un diplomat abil. Lui i se datorează introducerea poetului la Junimea şi la "Convorbiri literare", el se ocupase de felurite treburi pămîntene comune. Tot el a fost atent la semnalele barometrului de opinie, potrivit cărora "bardul naţional" Alecsandri scădea în preferinţele generaţiei tinere, care se îndreptau către Eminescu. Mai mult încă: numindu-l pe Eminescu "poet naţional", Negruzzi replica acelor adversari care îl acuzau pe poet de absenţa trăsăturilor specific româneşti. Că nu a fost vorba de o abilitate de circumstanţă o dovedeşte repetarea calificativului în necrologul apărut în revista Junimii: "s-a stins un mare poet naţional"4. La funeralii, D. Aug. Laurian susţine că "ducem la groapă o glorie naţională"5. După cîteva zile, în periodicul botoşănean "Curierul român" se deplînge moartea "celui mai puternic poet naţional al nostru, ieşit din adîncul firei româneşti"6. Presupun că autorul acestor rînduri nu putea fi decît Ion Scipione Bădescu, directorul ziarului şi prieten al dispărutului. În articolul nesemnat Monumentul lui Eminescu, din "Familia" de pe luna iulie, probabil Iosif Vulcan scrie şi el despre "marele poet naţional". Tot atunci, în publicaţia vieneză "Romänische Revue", Corneliu Diaconovici anunţă moartea celui pe care îl numeşte "der rumänische Nationaldichter"7.
Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea marchează un fenomen sesizat de Nicolae Iorga în "Lupta" din 1892: "eminescianismul a trecut prin perioada şcolii pentru a deveni religie"8. Într-adevăr, la mormîntul poetului au loc pelerinaje necontenite, atestate de presa vremii, care însă înregistrează din ce în ce mai rar formula de "poet naţional". Nu-i mai este atribuită nici lui Alecsandri, deşi pe piatra tombală a mausoleului de la Mirceşti va fi aşezat drapelul naţional. Ceea ce nu se va întîmpla niciodată în cazul lui Eminescu. Dar, cînd va redacta un act privind ridicarea unui monument funerar pe mormîntul acestuia, Maiorescu însuşi nu va ezita să folosească formula "marele nostru poet naţional"9.
În schimb, resentimentelor antijunimiste li se datorează atacurile extrem de dure la adresa celui care se stinsese abia de doi-trei ani. Autorii tuturor acestora (între care: Alexandru Grama - 1891; Aron Densuşianu - 1894; Alexandru Macedonski - 1895) contestau tocmai specificitatea românească a operei eminesciene. "El lumea românească n-o cunoaşte şi, afară de vreo două-trei reminiscenţe, poeziile sale nu posed altceva etnic-românesc, nici ca natură încongiurătoare, ţară şi popor, nici ca viaţă etică" - scria Densuşianu, subliniind el însuşi, în manualul său universitar, cele două cuvinte, pentru a susţine apoi că reprezentativ pentru "geniul naţional" este doar Bolintineanu10. Însă intervenţiile celor trei nu au avut nici o urmare şi presa va înregistra mereu, mult după încheierea primului război, ceea ce numea în continuare "cultul lui Eminescu"11.
După 1902, atenţia a fost acaparată de comentarea postumelor, conservate, pînă atunci, de Maiorescu, astfel încît discutarea specificităţii naţionale a trecut pe plan secundar. Chestiunea a fost reluată abia după 1920, în contextul augmentării sentimentului naţional prilejuit de constituirea României Mari. Se pare că dintre românii deveniţi atunci regăţeni, cei care s-au grăbit să îl aprecieze pe Eminescu drept "poet al neamului" au fost ardelenii12. Alţii îl consideră "părintele neamului"13. Este vorba, fireşte, de titluri gazetăreşti, dar nu mai puţin reprezentative pentru aureola de specificitate etnică maximă acordată poetului. Era astfel pregătit terenul pentru reluarea formulei de "poet naţional". A făcut-o G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (1941), unde se merge chiar mai departe, singularizîndu-se reprezentativitatea etnică: capitolul este intitulat Poetul naţional. Prestigiul lui Călinescu a legitimat apoi circulaţia largă a formulei.
Oricît am cercetat volumele, studiile, articolele de critică şi istorie literară dedicate lui Mihai Eminescu, nu am aflat nici un singur rînd care să expliciteze sensul, sau sensurile, sintagmei în discuţie. Nu o face nici Călinescu, într-un studiu din 1964, intitulat chiar Eminescu, poet naţional14. Este motivul pentru care, încercînd să aflu prin ce este definit Eminescu drept "poet naţional", am grupat posibilele accepţiuni pe care această construcţie lexicală le-ar avea în funcţie de centrul de greutate al argumentelor care o înconjoară. În consecinţă, "Eminescu poet naţional" ar avea următoarele accepţiuni:
1. etnică (vîrf al specificităţii etnice: "cea mai glorioasă întrupare a geniului românesc");
2. culturală (culme a specificului nostru cultural: "o conştiinţă de cultură");
3. psihologică (expresia supremă a specificului psihologic al românilor: "ieşit din adîncul firei româneşti");
4. etno-filosofică (expresia supremă a filosofiei poporului român: "expresia integrală a sufletului românesc");
5. istorică (vîrf al concepţiei despre istorie a poporului român: "un maiestos sens al istoriei");
6. artistică (vîrf al artei româneşti a cuvîntului: "cel mai genial poet al naţiunei noastre");
În toate aceste accepţiuni, calificativul "naţional" circumscrie un superlativ absolut: "cel mai mare", "unicul" ş.a.m.d. Cum se poate lesne constata, diluîndu-şi, prin supralicitare, capacitatea de cuprindere, formula "poet naţional" a ajuns o simplă etichetă, pusă pe un conţinut eterogen, nemaiavînd nici o relevanţă şi nemaicomunicînd nici o apreciere valorică. Acest fapt este atestat de utilizarea ei şi în cazurile altor scriitori. Dan Zamfirescu opina că mitropolitul Dosoftei este "poet naţional"15. Pentru Ioan Slavici, "scriitori naţionali" sînt Alecsandri, Eminescu, Coşbuc şi Goga. Pentru Nichita Stănescu, cel din 1979, "poetul naţional" este G. Bacovia. În 2001, a avut loc o serie de manifestări sub genericul "G. Coşbuc, poet naţional".
O excursie prin istoriile literaturilor europene demonstrează cu claritate că formula "X. poet (scriitor) naţional" este folosită, azi, foarte rar şi numai în următoarele cazuri: 1. pentru un scriitor considerat întemeietor absolut al literaturii pre-moderne sau moderne respective, precum Goethe; 2. pentru un autor care, scriind într-o limbă de circulaţie cu totul restrînsă, a aşezat bazele literaturii culte, inexistentă pînă la el, precum finlandezul Johan Ludvig Runeberg (1804-1877); 3. pentru un autor care a scris tot într-o limbă de circulaţie restrînsă, dar în varianta ei populară, precum grecul Aristotel Valaoritis (1824-1877). Uneori, formula este înlocuită cu aceea de "părintele cîntecului", cînd este atribuită estonianului Reinhold Kreuzwald (1803-1882), sau cu aceea de "părintele fondator", cînd este atribuită finlandezului Elias Lönrot (1802-1884).
Aşadar, în Europa, formula "X. poet (scriitor) naţional" a circulat cu deosebire în secolul al XIX-lea pentru a-i denumi cu precădere pe reprezentanţii unor literaturi mici şi foarte mici şi era întemeiată pe criterii extra-literare. Mai precis, pe criterii politice, geo-politice sau de ordinul politicii culturale şi nesemnificativ pe criterii estetice.
