Am o cunoştinţă - o persoană plăcută şi prezentă - care refuză să spună "bună ziua" ca toată lumea. O vreme a căutat formule mai originale şi mai creative: "Cum îi merge în dimineaţa asta tânărului nostru prieten?" Adjectivul tânăr era înlocuit, după caz şi gen şi împrejurare, cu dragului, eruditului, nonconformistului, elegantei, veselei, nedreptăţitei, pacifistului... Sau spunea: "În ce dispoziţie e, înaintea echinocţiului, scriitorul nostru de succes, doamna doctor, matematicianul?" etc. Uneori începea fraza de salut cu De ce?, alteori cu Îţi doresc şi-aşa mai departe. De o vreme s-a fixat, totuşi, la un salut-tip: Ce mai e nou... şi urmează un apelativ personalizat. Mi-a atras atenţia contrastul dintre salutul lui, mereu viu, chiar dacă uneori exagerat şi monotonia răspunsului celor astfel interpelaţi: de cele mai multe ori se rezumau la o grimasă semnificativă. Dacă se ajungea totuşi la vorbirea articulată, răspunsul era posac. Acum, la întrebarea Ce mai e nou? mai toată lumea (inclusiv eu) răspunde mecanic: Nimic.
Mi-am amintit de toate acestea în momentul în care, după o vizită la unul dintre anticariatele de lângă Universitate, am venit acasă cu braţul plin de o colecţie din revista săptămânală Vieaţa scoasă de doi prieteni şi destinatari privilegiaţi ai lui Caragiale: Alexandru Vlahuţă şi doctorul Alceu Urechia (de fapt Urechiă, cum scrie pe frontispiciu), tip modern, biciclist şi alpinist, retras la bătrâneţe la Sinaia. Se întindea între 1893 şi 1895. Aparţinuse, probabil, Dlui George Vioreanu, care locuia pe "50 str. Isvor 50" (cum se scriau adresele pe vremuri). În dreptul numelui doctorului Urechia, Dl Vioreanu a scris frumos cu cerneală sepia, între croşete: Grafoman.

Eram convinsă că n-am prea multe de citit în revista lui Vlahuţă, a cărui literatură e astăzi absolut imposibil de înghiţit (încercaţi, vă rog, cu romanul Dan). Iar dacă era ceva de descoperit totuşi, în Vieaţa, mă aşteptam să aibă un aer tot atât de prăfuit şi de vechi ca e-ul din numele de pe frontispiciu. Cumpărasem revista din raţiuni profesionale, ca să zic aşa. În nici un caz nu credeam că voi descoperi în duminicalul de acum mai bine de 110 ani noutăţile epocii noastre. Or, am fost surprinsă să văd că în oglinda Vieţii se află o mulţime de chipuri, întâmplări şi tendinţe ale anului de graţie 2007. Le voi cita pe larg, permiţându-mi numai tacite adaptări ortografice. Articolul-program, Două vorbe, din 28 noiembrie 1893, nesemnat, dar scris de Vlahuţă, e cel cu care încep mai toate revistele sau seriile noi de azi:
"Trăim într-o epocă de zbucium şi de enervare generală. Poate că niciodată nu s-a văzut, între literaţii unei ţări, o luptă mai înverşunată şi mai neleală, o duşmănie şi-o ură mai îndârjită ca aceea care s-a înteţit de câtva timp între fruntaşii literaturii noastre. [...] Avem Academie, Ateneu, universităţi, muzee, laboratoare, biblioteci, avem tot aparatul de cultură al unui stat pus pe drumul civilizaţiei. Ar trebui ca din capitală să se reverse asupra întregii ţări lumina acestor instituţii; ar trebui ca presa să se ocupe mai de aproape de ele, să arate publicului că în afară de larma şi hărţuielile politice, care ţin primul plan şi atenţia generală, mai e câte ceva de remarcat în activitatea noastră [...]. Noi credem că o carte bine scrisă, un tablou original, cu un cuvânt tot ce e privitor la spiritul şi puterea de a crea a neamului românesc sunt lucruri care ne interesează pe toţi [...]. Noi credem că publicul priveşte cu destulă simpatie mişcarea intelectuală care de câţiva ani a început să ia şi la noi un caracter mai serios [...]. Nefiind înglobaţi în nici una din taberele literare sau politice, care-şi fac război de exterminare, credem că vom putea privi lucrurile mai... fără pasiune şi munci mai în linişte".
Un an mai târziu, la 27 noiembrie, un articol despre poezie, începe cu această frază de stranie actualitate: "Bătrâna şi poetica noastră Europă merge cu paşi repezi spre americanizare." În numărul din 1 ianuarie 1895 se face potretul scriitorului (poetului) care le e simpatic confraţilor săi. Condiţiile pentru ca un literat să fie simpatizat sunt: să aibă "talent potrivit", ca să nu-şi supere congenerii; să nu creadă despre sine că e talentat; să fie sărac şi, pe cât posibil, să aibă tot felul de necazuri; să umble prost îmbrăcat; să aibă un aer melancolic; să nu iasă prea des în lume; să-şi blesteme, în scris, soarta. În fine, ultimele şi cele mai importante condiţii: "Să nu fie redactor la o revistă literară şsau editură n.m.ţ pentru că toţi refuzaţii [...], plus prietenii acestora i-ar deveni vrăjmaşi şi l-ar prigoni cu ura lor" şi, mai ales, "Să nu aibă succes de librărie". Succesul de librărie era deja un obstacol în calea simpatiei, după cum se vede.

Politic, Vieaţa era împotriva socialiştilor şi a "artei cu tendinţă", lucru pentru care, o manifestaţie "spontanee", bine organizată în ajun, a vandalizat chioşcul în care se vindea, în Cişmigiu, revista, şi i-a înjurat pe domnii şi doamnele de acolo. Un articol intitulat Karl Marx, şi după el Engels şi semnat Karl Vax are valoare de literatură de anticipaţie şi trimite direct la cursurile de învăţământ politic din anii comunişti. Discuţia are loc între doi inşi, unul "burghez", celălalt antiburghez, care apelează în fiecare frază la "biblia" Marx-Engels. Până la urmă, vorbitorul exasperat îi cere permisiunea să-l trimită "la dracu cu Karl Marx şi după dânsul Engels".
Pe aceeaşi pagină, o notiţă ironică, dar mai puţin fantezistă decât se va fi crezut în acel moment:
"Triumful nostru e limpede!
Muncitori,
La suflarea noastră instituţiile burgheje se duc una după alta. După dispariţia burghejului preşedinte al republicii franceze, dispariţia burghejului ger al bobotezei burgheje.
Muncitori "izbândele noastre vin una după alta".
Muncitori,
Azi partidul Sotir-democrat a câştigat o nouă victorie. De-abia "Soarele lumei nouă a răsărit" şi iată că la "razele sale social-democratice" s-a şi topit una dintre cele mai vechi instituţiuni burgheje: zăpada.
Zăpada burghejă nu mai este.
Muncitori,
abonaţi-vă la Lumea nouă."
(Ca detaliu, într-un buletin de vot din colţul unei pagini din martie 1894, posesorul revistei, dl George Vioreanu din strada Isvor, scrie, de data aceasta cu cerneală violetă: Votez pentru D-l... Ioan Gorun. Şi semnează politicos, "Cu stimă".) Ioan Gorun este pseudonimul lui Alexandru I. Hodoş, un literat transilvănean de 30 de ani la acea dată, care câştigase un concurs de redactori instituit de Vieaţa şi devenise secretar de redacţie. între altele, traduce din Kant şi Goethe.
La 27 februarie 1894, în revistă apare un articol care începe aşa: "Trăim în secolul reclamei, Reclama-i astăzi inima nu numai a comerţului, dar şi a literaturii. Astăzi afişele mari şi toba idem sunt un element indispensabil pentru succes".
Destul de caragialesc sau, actualizat, a la Caţavencu (Academia...) sună reclamele ironizate de redactorii revistei:

FARMACIA NAŢIONALĂ
LA
MICROBUL TRICOLOR
recomandă produsele sale: Batista antiseptică, suverană contra gururailor, Pălăria antinevralgică, infailibilă contra durerilor de dinţi şi Ciorapi antireumatismali, remediu neîntrecut contra bătăturilor şi palpitaţiilor.

Azi noutatea echivalează cu valoarea. Am un motiv în plus să răspund la salutul Ce mai e nou? cu Nimic. Vorba lui Liviu Ciulei (pe care am aflat-o de la Oana Pellea): "Originalitatea e lipsă de informaţie".