Pentru mulţi artişti din toate genurile, de la Browning la Kandinsky, Rafael a fost modelul absolut, şi ca pictor, şi ca om. A murit la 37 de ani, şi a devenit icoană imediat după aceea. Pico della Mirandola i-a scris ducesei de Mantova, Isabela d’Este, că în ziua morţii lui Rafael (Vinerea Mare a anului 1520) ar fi fost cutremur, ca atunci când a murit Iisus. Craniul său, expus la Accademia di San Luca, era folosit în iniţierea tinerilor pictori, care trebuia să îl atingă cu penelul. Acelaşi craniu l-a uimit pe Goethe. În 1833, când i-a fost deschis mormântul, scheletul s-a găsit intact. Deşi părea un sfânt, Vasari spune că avea o slăbiciune pentru femei. Mai mult, ar fi murit de o febră cauzată de epuizare sexuală. Forcellino, un biograf din zilele noastre, crede că, totuşi, munca fără odihnă l-a ucis. Adică ambiţia nemăsurată a papilor şi cardinalilor.