De cele mai multe ori cărţile "de notaţie" mă panichează. Îmi dau un fel de claustrofobie temporală: simt că pătrund într-un timp care stă. După-amiaza de sîmbătă a lui Valeriu Cristea mi-a stîrnit o asemenea senzaţie nelămurită în 1988 cînd am citit-o. I-am spus asta autorului, cu care plecam de multe ori împreună, de la redacţia României literare pînă în staţia de tramvai. În loc să-i descriu starea pe care mi-o indusese cartea, i-am spus direct ce efect avusese asupra mea - de neplăcere fizică inexplicabilă. Valeriu Cristea s-a albit şi mai mult la faţă şi vreo cîteva luni m-a evitat. Nu ştiu dacă i-a trecut vreodată pe de-a-ntregul supărarea de atunci. După ce a plecat de la România literară ne întîlneam din cînd în cînd pe Calea Victoriei. Ne opream, schimbam cîteva cuvinte - el cu politicoasă, dar neascunsă răceală, eu cu părerea de bine că îl vedeam şi cu regretul că ne întîlnisem - nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun cu asta. Valeriu Cristea avea talentul de a te culpabiliza din priviri, dacă te trecea pe lista persoanelor pe care nu le mai înghiţea. El plecase de la România literară supărat pe toţi cei care rămăseseră. Aveam opinii radical diferite faţă de ceea ce se întîmplase în Piaţa Universităţii după venirea minerilor. (Nu mai vreau să-mi aduc aminte de asta!) În 1997 îi apare o carte cu un titlu care atunci mi s-a părut forţat şi trăgînd a rău, Bagaje pentru paradis. Valeriu Cristea al acelor ani nu mi se părea o persoană cu loc asigurat în Rai şi la 60 de ani, cît avea atunci, credeam că se grăbeşte. Doi ani mai tîrziu Valeriu Cristea moare. Deodată, din el n-au mai rămas decît cuvintele. Am recitit atunci Despre Creangă, cartea lui care ne reapropiase oarecum în 1989 şi în care ştiam că l-aş fi putut regăsi pe omul luminos de care îmi plăcea să-mi amintesc. Zilele trecute am deschis cu prudenţă reeditarea la Cartea Românească a Bagajelelor lui pentru paradis, continuarea cărţii din cauza căreia Valeriu Cristea n-a mai vorbit cu mine. Am citit-o ca pe o conversaţie, mai exact ca pe unul dintre monoloagele sale la care te lua ca martor, fără mare atenţie la ceea ce îi răspundeai, cîtă vreme erai de acord cu el. Am început cartea acasă, apoi am continuat-o, cu bucăţica, în metrou, în tramvai sau în aşteptarea tramvaiului. Amintiri, reflecţii, explicaţii ale unei persoane care în singurătea scrisului trecea de la o luminoasă seninătate, la exerciţii de autoflagelare, cu aceeaşi aparenţă de calm, uneori exasperant, cu care izbutea să-şi ţină sub control demonul autodistrugerii şi temerile care uneori se metamorfozau într-o neaşteptată agresivitate, de om timid, cu un imens orgoliu. Îmi explic de-abia azi de unde i se trăgeau lui Valeriu Cristea cele două mari obsesii de exeget - Dostoievski şi Creangă. Erau personajele în care se recunoştea ca persoană, iar cărţile lor, cele cu care se identifica ca şi cum ar fi fost propria lui producţie ideală. Pe de o parte chinuitul şi autoflagelatorul autor al Fraţilor Karamazov, iar pe de alta seninul şi luminosul Creangă din Amintiri din copilărie. De altfel cine citeşte Bagaje pentru paradis va fi cucerit de această indecisă pendulare a sa între Creangă şi Dostoievski, din care apare cel de-al treilea autor, mult chinuitul, dar şi uneori mult fericitul Valeriu Cristea.