Are oare dreptate dl Ilie Guţan, cînd, în cuprinsul unui masiv volum de cercetări închinate lui Octavian Goga, crede a putea deplînge statutul neaşezat, "confuz" de care are parte poetul? Ceea ce e încă mai grav pentru un creator, ar fi intervenit, în cazul său, indiferenţa, "armistiţiul tăcerii": "Cum se întîmplă şi cu alţi scriitori, pe Goga îl apasă de mai multă vreme un mare risc: încremenirea imaginii lui într-o schemă rigidă a receptării, perpetuată în virtutea inerţiei. Nimic nu ar mai fi în stare să resuscite vreun interes dincolo de verdictele unor judecăţi casante". Dar autorul Cîntecelor fără ţară a fost o glorie a literelor româneşti cum, măcar în timpul vieţii, puţine altele. Larg recunoscut din tinereţe, distins cu premiul "Năsturel-Herescu" al Academiei Române (1906), în urma unui raport al lui Titu Maiorescu, a fost comentat favorabil de toată critica noastră reprezentativă (de la N. Iorga, Ilarie Chendi, Ion Trivale la E. Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Basil Munteanu şi de la Mircea Zaciu la reprezentanţii mai recenţi ai Şcolii clujene). Că a fost uneori "exaltat", e drept, dar cine l-a respins "agresiv"? După cîte ştim, doar "realist-socialiştii" care l-au scos din circulaţie, împreună cu destui alţi autori, însă pe de o parte anomalia "judecăţii" mutilante a acestora nu mai contează de mult, iar pe de alta, Goga s-a bucurat, totuşi, de o "prescurtare" a detenţiei în temniţa interzicerii. încă în 1957, M. Beniuc i-a scos o ediţie, fie şi "selectivă şi oficială", de Versuri, una din primele "recuperări" înregistrate în timpul minidestinderii hruşcioviste. Apoi, bardul a intrat în "custodia" lui I. D. Bălan, care i-a tipărit în 1963 un volum ce-i însumează "aproape întreaga operă poetică", precum şi altele, inclusiv cel de Opere (1967), carte "gîndită însă nerealizată ca ediţie critică". Cu toate că în mai mică măsură readusă la suprafaţă, nici publicistica lui Goga n-a fost, sub regimul comunist, neglijată: "Un dezgheţ firav se produce în 1967, cînd, sub îngrijirea Veturiei Goga (cîtă putere de a decide va fi avut?), apare la Editura Tineretului un volumaş de Pagini noi". Urmează alte cărţi: Pagini publicistice, o selecţie făcută de Silvia Urdea, în 1981, Ne învaţă Mărăşeştii, sub îngrijirea lui Stelian Neagoe, în 1983, Precursori, o culegere eterogenă, alcătuită într-o manieră diletantă de I. D. Bălan, în 1989. După acest an de cotitură sînt reeditate Mustul care fierbe, graţie lui Teodor Vârgolici (1992), Aceeaşi luptă: Budapesta-Bucureşti (1991), sub îngrijirea lui Dan Brudaşcu, care alcătuieşte şi volumul intitulat Ideea naţională (1997), de asemenea vede lumina tiparului o altă culegere, Naţionalism dezrobitor, alcătuită de Constantin Schifirneţ (1998). E adevărat că nu avem încă o integrală a operei şi nici o veritabilă ediţie critică fie a poeziei, fie a publicisticii lui Goga, dar nu se întîmplă, din păcate, acelaşi lucru cu mulţi alţi scriitori români, chiar dintre cei mai importanţi?în opinia noastră, Octavian Goga, care e departe de a fi un necunoscut pentru noile generaţii, fiind de multă vreme studiat la şcoală, se cuvine examinat sine ira et studio din cîteva unghiuri de vedere care să-i clarifice atît specificul cît şi încadrarea în contextul istoric. Departe de-a fi un "vestitor", un "revoluţionar", cum au sunat şi mai sună cîteva clişee, poetul e un înfocat tradiţionalist ce nu aspiră cîtuşi de puţin la o "înnoire", ci la o restaurare a rînduielilor vechi, la o "reintegrare într-o voinţă obştească, într-o entitate atavică" (Pompiliu Constantinescu). Punctele sale de referinţă pe plan european ar putea fi slavofilii ca şi occidentalii conservatori, de felul lui Maurice Barrés şi Charles Maurras. Fanatic al trecutului patriarhal precum Eminescu şi Iorga, admirator al satului-matcă precum, ulterior, Lucian Blaga, "poetul pătimirii noastre" se solidarizează cu suferinţa seculară a truditorilor pămîntului într-un chip static, printr-o crispare a deznădejdii ce-şi găseşte finalitatea în sine. Idealizarea trecutului produce un prezent blocat, interzicînd, de facto, viitorul: "Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpîne,/ în faţa strălucirii tale./ în drum mi se desfac prăpăstii,/ Şi-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte, -orînduie-mi cărarea!// în pieptul zbuciumat de doruri/ Eu simt ispitele cum sapă,/ Cum vor să-mi tulbure izvorul/ Din care sufletul s-adapă./ Din valul lumii lor mă smulge/ Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,/ în veci spre cei rămaşi în urmă,/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă" (Rugăciune). Tonul patetic trasează imaginile unei dureri ce-şi pierde inserţia istorică, vărsîndu-se în absolut, durere care, după cum spunea G. Călinescu, reprezentînd o "jale nemotivată de popor străvechi, îmbătrînit", "ajuns la bocetul ritual", se dispensează de speranţă: "La noi sînt codri verzi de brad/ Şi cîmpuri de mătasă;/ La noi atîţia fluturi sînt,/ Şi-atîta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sînt cîntece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe...// Pe boltă, sus, e mai aprins,/ La noi, bătrînul soare,/ De cînd pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi răsare.../ La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Murăşul,/ Şi duc tustrele Crişuri.(...) Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinţii,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii, şi părinţii.../ Din vremi uitate, de demult,/ Gemînd de grele patimi/ Deşertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi..." (Noi). Nimic n-ar putea tulbura absolutul negativ al acestei dureri arhaice care se autocontemplă, paradoxală împlinire a frustrării etnice printr-o consubstanţiere cosmică. Nu pare să existe vreo soluţie a stării în cauză, în ordinea practică a lucrurilor. "Visul" gratuit, "copil al suferinţei", e rodul de vîrf, de ordin spiritual, al decantării suferinţelor colective, precum expresia estetică vizată în Testamentul arghezian, acea "odraslă vie-a crimei tuturor"...

Dar Octavian Goga s-a îndepărtat de poezie, lăsîndu-se absorbit de stihia politicianistă. înaintea "realist-socialiştilor", e cea dintîi jertfă notabilă a poeziei noastre pe altarul politicii, deşi cu o remarcabilă diferenţă faţă de proletcultişti, pe cînd M. Beniuc, E. Jebeleanu, Maria Banuş, Nina Cassian etc. au trădat lira, tîrînd-o în mistificarea propagandistică, transformînd-o în goarnă stridentă şi tobă vulgară, cîntăreţul Oltului a preferat rarefierea şi autosuprimarea discursului liric. După ce a slujit un ideal naţional legitim, a avut decenţa de-a nu-şi implica poezia în aranjamentele de partid, în strategiile năzuind la privilegii politiceşti. Preţuitor al bardului transilvan, E. Lovinescu consemna cu generalizatoare amărăciune dezerţiunea sa literară în numele unei falacioase "ascensiuni" sociale: "Numirea unui scriitor ca ministru nu este, prin urmare, o ascensiune, ci o coborîre din domeniul eternului în domeniul vremelnicului şi al ierarhiei. Ca poet, Octavian Goga a scris o pagină în literatura română, cu o sensibilitate, un accent şi o invenţie verbală personală; ca ministru, e cel de al nouăsprezecelea coleg al vreunui avocat din provincie, înlocuit mîine de un anonim sosit în raportul altor nouăsprezece învingători ai acestei ţări fecunde în bărbaţi politici. Scriitorii nu trebuie, deci, să sublinieze cu insistenţă ajungerea unui camarad în fruntea ierarhiei sociale: substanţă intelectuală a unui neam, în funcţie de problemele ei vitale şi perene, ei se luptă cu veşnicia şi pentru justificarea rasei. Cultura fiind opera talentului lor, ei reprezintă cu mai multă îndreptăţire decît avocaţii din provincie, floarea intelectualităţii române". în perioada interbelică, cea în care se înstrăinează de poezie, condeiul lui Goga continuă, totuşi, a se exprima, suficient de susţinut, în publicistică. într-o publicistică ce, dacă-i adăugăm şi magistralele pagini de jurnal (bunăoară cele atît de savuros incisive referitoare la patriarhul Miron Cristea, într-un registru contrastant celui din panegiricele cuprinse sub titlul Precursori), ar putea fi socotită o răscumpărare a lirei amuţite şi poate chiar mai mult decît atît. Dl Ilie Guţan desluşeşte cu pertinenţă în opera gazetarului Goga "o personalitate extraordinară, cu faţete multiple, cu o zestre cerebrală şi afectivă mult mai bogată şi mai viguroasă decît cea prezentă în poezia elanurior juvenile, cu o panoplie stilistică mai variată tonal decît discursul liric".