Evadat din vâltoarea războiului, G. Călinescu se bucurase ca profesor universitar, ca istoric literar şi ca romancier de un imens prestigiu. Istoria literaturii române, editată în anul 1941, putea fi discutată acum liber şi era cotată de iubitorii de carte ca un reper, venerată de unii ca o biblie. Se stinseseră polemicile de la momentul apariţiei şi în ciuda unor obiecţii plauzibile la diferite caracterizări şi ierarhizări, se impusese opinia că masivul volum sintetizează cercetări ale predecesorilor şi, concomitent, defrişează pârtii de înaintare. Era demonstrată creşterea pe criterii de organicitate, pe baza vechimii şi a continuităţii neîntrerupte. Originile, lanţul de inele care suie spre modernitate acest tablou a fost zugrăvit excepţional. Relevând liniile majore ale diversificării, cartea se oprea firesc asupra vârfurilor, făuritori de şcoli şi curente. Pentru întâia oară se măsura evoluţia prin filtrul conştiinţei estetice ( gustul formei ca o voluptate naturală încă a celor dintâi tatonări era scos în relief). Coerenţa criteriilor esteticului a înlesnit integrarea operelor mari pe o orbită de universalitate. G. Călinescu mai compusese studii fundamentale dedicate câte unui singur autor proeminent ( Creangă, Eminescu printre alţii). Ţinând prelegeri la catedră, el cucerise auditoriul prin verva oratorică, un ton al expunerii, intrat în legendă, cu vocea cântată, cu legănări şi piruete preparate dinainte ca o înscenare irezistibilă. Pe drept cuvânt s-a afirmat că noua generaţie de critici şi literaţi a ieşit de sub mantaua lui G. Călinescu. După dispariţia lui Eugen Lovinescu s-a închegat pe coordonatele trasate de "posteritatea lui Titu Maiorescu", o pleiadă de comentatori ai culturii excelent pregătiţi, scrupuloşi în analiză şi cutezători în situări pe plan larg european, cu un orizont de cugetare remarcabil. Alături de G. Călinescu îi voi evoca pe Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, pe Perpessicius, Vladimir Streinu. Între ei autorul Bietului Ioanide se distingea prin spectacolul personalităţii sale. Chiar dacă nu toate diagnozele se dovediseră exacte şi chiar dacă nu avea antenă pentru avangardă, nefiind nici receptiv la o secţiune a prozei moderne (Joyce, Proust, Kafka), el fiind rezervat în consemnarea tragicului tot ce aşternea pe hârtie însemna un regal de inteligenţă, de intuiţie, şi de ingeniozitate a exprimării. S-au gravat în memoria studenţilor şi în general a publicului cititor splendide portretizări şi disocieri:
           
* despre Ion de Rebreanu, care cânta în solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea, un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită;
          
* despre Vasile Pârvan, ca un păstor nordic, cu haina încheiată auster până sus călcând pe un gheţar şi care privea pe fereastră, pe cerul îndepărtat sfărâmarea ideală a norilor;
          
* despre Nicolae Iorga apropiat de zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului se auzea indistinct pe scări şi pe culoar, înainta intensificându-se viforos;
          
* despre Mateiu Caragiale, cu faţa rasă contractată, cu lăsarea muşchilor obrajilor în jos într-o morgă solemnă, rigid în protocol, corectitudine înţepată, afectare rece ca un majordon din case vechi.
          
Am amintit construcţiile solide din domeniul romanului (Enigma Otiliei şi Bietul Ioanide), radiografii ale unor mentalităţi, cu tipuri unitare, privite şi prin prisma caricaturizării, a comicului sarcastic. Ce am înfăţişat până aici a fost edificiul impresionant în critică, în proză, care a căzut apoi jertfă tăvălugului. Odată pornită acţiunea de subjugare a creaţiei, nimic nu mai era exceptat în interiorul sistemului, toţi trebuiau să se alinieze politicii de îndoctrinare. Cine îndrăznea să protesteze se trezea lovit fără cruţare, înjosit, anihilat. Unor figuri de seamă în cultură, care câştigaseră o largă popularitate, li se distribuia acum un rol auxiliar, numai de reprezentare pentru exterior, ocupau funcţii decorative fără putere efectivă. Erau mobilizaţi în diplomaţie, la reuniunile internaţionale de intelectuali, în şedinţele festive ale academiei sau ale consiliului de stat. Din ceea ce constituia conţinutul real al făuririi de cultură cărturarii renumiţi erau excluşi, nu mai erau socotiţi apţi să rezolve sarcinile de învăţământ, de educare a cititorilor, îndeletniciri subsumate acum aparatului de propagandă.
          
Mentorul care fusese adulat şi ale cărui formulări făceau ocolul târgului a fost retrogradat, pus pe o linie moartă. Şi-a pierdut catedra la facultate, nu i se mai dădea voie să vorbească tinerilor decât despre păţanii oarecari din viaţa clasicilor, era forţat să evite orice trimitere la fondul şi direcţia operelor. Şi această permisiune, de a prezenta doar inofensive introduceri în cadrul cursurilor i se conceda ca o favoare. În realitate, fusese marginalizat şi ridiculizat. Nu s-a mai aprobat reeditarea Istoriei literaturii române, dorită insistent de seriile noi de elevi şi studenţi. Cartea fusese izgonită din biblioteci, se interzisese consultarea ei fiind catalogată neştiinţifică, formalistă, un amalgan de confuzii şi decadentism. Era atacat în presă tocmai pentru acele texte profunde de interpretarea artei, un apogeu al cunoaşterii, care modificaseră grila de lectură a marilor precursori. Haita de troglodiţi era asmuţită împotriva lui, se căscase o prăpastie de înţelegere şi de comunicare. Nu mai era posibilă o împăcare, căci o ideologie brutală anexase esteticul care se clătina în urmă ca o remorcă fără viaţă.
          
Cum să scape din încercuire? Era convocat în derâdere să rostească alocuţiuni la comemorări fixate în calendarul naţional şi internaţional, dar la tribună era în realitate legat fedeleş de mâini şi de picioare. Putea expune doar foile puricate în prealabil de cerberii cabinetelor oculte. Numai ceea ce avea stampilă oficială pe margine îi îngăduia contactul cu auditoriul. Întreg ritualul retoric care-l făcuse celebru, se derula acum în gol, un simulacru de continuitate. Apariţia în public, cu mare pompă nu erau altceva la urma urmei decât o umilire a marelui om, forţat să se supună unui canon venit de sus. Nimic nu simbolzia mai trist situaţia de dependenţă decât postura în care era manevrat când i se ordona să omagieze câte un versificator minor (A. Toma, de exemplu), ridicat pe acelaşi piedestal cu Eminescu. Romanul Bietul Ioanide fusese retras din circulaţie imediat după lansarea în librării ( 1953), autorul fusese învinuit de grave devieri în reprezentarea istoriei, riscându-şi condamnarea judiciară pentru un act de trădare de neam.
          
Redus la tăcere, exilat intern, prădat de amvonul universitar ca predicator şi de legătură cu publicul, respins de edituri, C. Călinescu ajunsese un prizonier în lanţuri. Ele nu săreau imediat în ochi fiindcă aparenţele erau trucate, ca răsplată pentru gesturi de genuflexiune şi pentru asumarea unei prezenţe decorative la ceremoniile oficiale, de care am pomenit, dictatura îl lăsa să întreţină un panaceu de autoritate pe o mică parcelă bine haşurată. Era o perfidie fiindcă tratamentul care i se acorda cu o ipocrită stimă marca dependenţa şi subordonarea. În jur rândurile intelectualităţii se răreau, se adevereau zvonurile despre arestări, torturi, deportări în lagărele de muncă. Suspiciunea hrănea atmosfera de panică, oricând sabia lui Damocles ar fi putut să-i despice şi lui grumazul. După interdicţia de a cerceta, de a comunica rodul explorărilor, de a răspunde la campaniile de defăimare dirijate tot de autorităţi nu mai era decât un pas până la ostracizare, şi azvârlirea în puşcărie, (ceea ce păţiseră alţi oameni de carte, şi din cercul amicilor apropiaţi, inşi oneşti şi foarte onorabili). Încăodată, cine se grăbeşte să arunce anatema e obligat să reconstituie climatul epocii de teroare şi de neînduplecare. Trăsătura inedită a perioadei era acapararea totală a esteticului de către ideologie. Ameninţările vizau direct miezul creaţiei, se răsfrângeau implicit asupra persoanei artistului, dacă încerca să rămână fidel principiului libertăţii de expresie. Anumite slăbiciuni nu pot fi însă nicidecum scuzate sau justificate. Ca alternativă nu se schiţa atunci decât protestul anarhic, cu un curaj al disperării, care era urmat de tăierea capului şi cufundarea în tăcere, privat de cele mai mărunte drepturi ca om şi ca iubitor al cărţii. N-au fost total absente gesturile de rebeliune. De abia s-au pus în mişcare în critica literară operaţia de judecare a condiţiilor vitrege de creaţie sub tiranie. Se cuvine elogiat efortul unor critici de a face lumină, restabilind datele reale ale conjuncturii şi în acest sens merite deosebite are studiul recent al lui Mircea Martin ( publicat deocamdată în fragmente de revista "22").
         
Revenind la capitularea unor renumiţi cărturari se poate preciza că la baza târgului ruşinos a stat frica. Ea a însoţit ca o umbră fiecare gest şi fiecare vorbă. Presiunea covârşitoare marchează domnia absolută a politicului. Am căutat să ilustrez situaţia de ananghie, spaţiul nu permite zăbovirea la prea multe detalii. La senzaţia de neputinţă în faţa grosolăniei şi a ferocităţii contribuia şi impresia că dictatura va dura la nesfârşit şi că nu se întrevăd scene de relaxare sau de mântuire. Nu se poate ocoli împrejurarea că mari personalităţi, ca Sadoveanu, Arghezi şi Camil Petrescu au cedat sub apăsarea cumplită. Nu e deloc de prisos să adaug că unii artişti au salutat la început revoluţia, au aderat sincer şi naiv la utopia prefacerilor. După aceea s-au dezmeticit dar n-au mai putut scutura lanţurile, jocurile erau făcute. Mă voi întoarce mai tîrziu asupra acestui aspect şi în privinţa lui G. Călinescu. Chiar hotărârea de a se conforma ultimatului şi dovezile de ataşament faţă de ideile socialismului pe care le ofereau nu garantau o protecţie. Ambiguitatea poziţiei lor ca intelectuali le era conştientă, teama nu putea fi alungată.
         
La toate acestea mai survenea în plus pericolul din ce în ce mai palpabil al contaminării. Ca să atenueze spaima omul de carte se străduia să satisfacă doleanţele plebee vulgare şi din deprinderea cu răul, la început abia perceptibilă apoi mereu mai făţişă deriva un împrumut de idei şi de forme. Astfel s-a petrecut o îndoctrinare a elitei, nu numai mimată pentru derutarea călăului, dar şi reală, pe porţiuni. Încetul cu încetul opera se lasă invadată de modul de a gândi şi de a acţiona caracteristic barbarului care poseda puterea. Sub aceste auspicii s-au inaugurat regresiunea către rudimentar şi infantil, pe care am semnalat-o. Sosise vremea dezvăţării, trebuia lepădate veleitatea de a străluci pe firmament prin subtilitate şi eleganţă. Ce ţi se ordona era să nu te deosebeşti de ceilalţi, să fii banal, cenuşiu, fără relief. Mai ales pentru cărturarii de factura lui G. Călinescu, a căror vocaţie era să zburde nestigherit, să uimească prin ineditul asociaţiilor, corvoada care le era impusă se arăta ucigătoare. În unele momente când lupta la care fuseseră înhămaţi parcurgea o trecătoare destindere, G. Călinescu era tratat cu o anumită bunăvoinţă, i se permiteau mici tumbe de prestidigitaţie care să-i mai potolească setea de spectacol. După o scurtă escapadă, se aşeza şi el în bancă, alături de alţi savanţi ascultând atent lecţiile insipide ale unor activişti de partid, din care era constrâns să extragă în-văţăminte pentru propria activitate. Din această convieţuire cu stereotipia propagandei s-a nutrit şi Scrinul negru. Şi în articole de ziar marele cărturar îndeplinea ce i se dicta, repeta sloganele la modă, difuza senzaţia că a pierdut facultatea de a cugeta (tocmai el care impresionase prin agerimea spiritului), că a dat în mintea copiilor.
          
Un fenomen similar a foat identificat şi în itinerariul altor prozatori: Sadoveanu (Mitrea Cocor), Camil Petrescu (Un om între oameni), Marin Preda (Ana Roşculeţ sau Desfăşurarea). Talentul le fusese recunoscut mai înainte, au adus proba că pot crea grandios, că stăpânesc o tehnică narativă superioară. Subit, însă, calităţile s-au volatilizat şi luând parte la competiţia mediocrităţilor în serviciul ideologiei nu se mai diferenţiau de grămadă. În scrierile lor comandate, se căzneau să ilustreze teze din acţiunea de reeducare a maselor: alungarea moşierilor, naţionalizarea, colectivizarea agriculturii, deşteptarea conştiinţei de clasă la muncitori şi ţărani. Se instituise un jargon, o limbă de lemn, obligatorie şi inevitabilă. În afară de asta se dorea respectarea unei liste de subiecte, numai ele puteau pătrunde în repertoriul editorial şi căpătau încuviinţarea de publicare.
          
Privit retrospectiv, scenariul naufragiului în infantil şi imbecilitate pare de necrezut, o farsă absurdă. Totuşi lucrurile au căpătat această desfăşurare grotescă. În disperare, răsfăţaţii muzelor s-au complăcut în mascaradă, au început să se automutileze, să renunţe la ce era individual şi original, să se mişte pe planul cugetului ca nişte roboţi fără simţire. Pe calea de derutare a controlului în epoca sumbră s-au strecurat în librării şi cărţi de valoare, necontaminate total de ideologie ( când obsesiile unor creatori autentici puteau coincide cu unele ambiguităţi ale programului de îndoctrinare). Notez astfel Moromeţii de Marin Preda, episoade din Cronica de familie de Petru Dumitriu sau chiar Bietul Ioanide, obiect al cercetării de faţă. De o zgură a mentalităţii vulgarizatoare nu s-au putut descotorosii nici aceste produse de excepţie. Climatul era otrăvit, nepropice artei libere, consecvente cu ea însăşi. Nu e locul aici de a stabili o periodizare a fazelor de infiltrare a ideologicului în creaţie. Spre sfârşitul domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a văzut un început de dezgheţ. A încetat prigoana în masă a mânuitorilor de condei, au fost eliberaţi din carceră numeroşi cărturari învinuiţi fără motiv, s-a reînnodat o legătură cu tradiţia, s-au deschis ferestre şi spre alte ţări de pe glob. Desprinderea din chingile Moscovei, începută timid şi precaut încă din iniţiativa fostului ceferist, a cunoscut un avânt când la cârmă s-a aflat Nicolae Ceauşescu. Acesta a combinat comunismul cu naţionalismul, impunând o altă strategie din partea cărturarilor ca să scape de strânsoare (nu pot stărui în acest volum asupra unor delimitări). În esenţă şi în perioadele de îmblânzire a regimului, dictatul în esenţa lui n-a încetat, n-a prins cheag nicicând o adevărată autonomie a literaturii. Şi în România s-a preconizat transplantarea dispozitivului care a fost verificat în marea ţară vecină. Declaraţii de afiliere la regim s-au înmulţit, mai ales sub ameninţarea cnutului. Un observator din afară remarca tot timpul în peisajul literar stagnarea şi pustietatea, cultura era socotită o anexă a aparatului de propagandă. Această privelişte a marcat timpul când în fruntea treburilor obşteşti a stat Gheorghe Gheorghiu-Dej. Surprinde ca o bizarerie tentativa unor istorici de a reabilita această fază de instaurare a teroarei şi în artă şi literatură.
          
În ambele sisteme totalitare (nazism şi comunism) s-a experimentat un mecanism de anihilare a esteticului de către ideologie. Cum propaganda decidea tot ce trebuia să se facă a rămas un spaţiu foarte redus, unde s-ar fi putut vorbi de specificul reflectării realităţii prin artă. Când şurubul n-a mai fost atât de strâns în ultimii ani de viaţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, breasla scriitorilor a luptat să obţină o relativă autonomie, restrângând amestecul partidului în creaţie. O libertate reală de inspiraţie, n-a existat vreodată în epoca dictaturii comuniste în România. De un relativ interval de relaxare a beneficiat parţial şi G. Călinescu, căruia i s-au atribuit din nou onoruri, fiind ferit acum de grosolane atacuri şi tratat ca o mare valoare naţională. El a murit însă în anul decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.          

(fragment dintr-un studiu)