Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
"Caty-ei" şi "lui Caty" de Rodica Zafiu


Gramaticile actuale şi manualele şcolare indică destul de clar regulile de formare a genitiv-dativului unor nume de persoană feminine: cele cu finala -a, se spune, au o flexiune asemănătoare cu cea a numelor comune (Maria " Mariei, ca familia - familiei), în vreme ce numele cu terminaţii atipice (diferite de a) primesc articolul lui antepus, după modelul numelor masculine (e corect să spunem "lui Mimi", exact ca "lui Dan"). Şi totuşi, observăm că în stilul cult actual se manifestă (sporadic) o anume tendinţă de evitare a articolului masculin lui în flexiunea femininelor. Într-un titlu recent găsim, de pildă: "Umbra Iris-ei Murdoch..." (Observator cultural, 207, 2004, 11). Prin simplă raportare la recomandările gramaticilor, forma Iris-ei ar părea un caz de hipercorectitudine; e însă mai curînd o marcă de diferenţiere stilistică, între stilul cult şi cel popular, între scris şi oralitate, păstrînd ecouri din dezvoltarea istorică a normei, din ambiguitatea valorizării sale. Se pare că lui " condamnat ca incult în construcţia cu femininele tipice (lui Maria) - este încă perceput ca "tolerat", chiar în combinaţiile inevitabile.

E instructiv să vedem cum s-au fixat, în timp, normele. În primele gramatici româneşti (D. Eustatievici, 1757; C. Diaconovici-Loga, 1822), cazul femininelor atipice nici nu este amintit, iar modul de prezentare a flexiunii numelor proprii este plin de surprize. În Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, a lui Micu şi Şincai, la 1780, e descrisă starea de lucruri arhaică (şi "raţională", pentru că prezintă construcţii similare la masculin şi la feminin) în care acelaşi articol - ei - poate fi postpus şi antepus numelor feminine (indiferent de terminaţie): Marie-ei, dar şi ei Marie. Şi mai surprinzător " dar în cu totul altă direcţie - e Timotei Cipariu: dovedind că latinismul era de fapt foarte atent la limba vorbită (mai ales dacă semăna cu evoluţiile romanice), Gramatica sa din 1869 prezintă genitiv-dativul numelor de persoană ca fiind construit la masculin cu lu (lu Petru), iar la feminin cu la (la Maria) sau, popular, cu lui (lui Maria). În secolul al XX-lea, gramaticile nu mai omit referirea la femininele atipice; antepunerea articolului lui e însă destul de rău văzută. Într-o gramatică şcolară din 1943 (C. Loghin) se spune: "S-a înrădăcinat abuzul ca lui să se pună şi înaintea altor cuvinte ca: lui tata, lui mama, lui popa etc., ba chiar şi înaintea femininelor: lui Zoe etc., forme care trebuie evitate". Iar Iorgu Iordan, în Limba română actuală (1948), admite pe lui antepus pentru nume atipice (Cati, Fofo, Mimi), dar consideră că extinderea sa la numele terminate în -a (lui Corina, lui Maria) se datorează "străinilor" din interiorul ţării, sau măcar influenţei lor, fiind oricum mai frecventă printre ardeleni şi bucovineni, pentru că "din pricina împrejurărilor, sensibilitatea lingvistică a conaţionalilor noştri este mai redusă". La cîteva rînduri distanţă, străinilor şi ardelenilor li se adaugă alte categorii umane: formele menţionate caracterizează "vorbirea oamenilor semiculţi" (...), "în special pe a femeilor, aproape indiferent de cultură". În fine, Mioara Avram, în Gramatica pentru toţi (ed. a II-a, 1997) exprimă sentimentul lingvistic actual, afirmînd că "variantele cu articol enclitic par nefireşti: Zizi-ei".

Cele citate sînt numai cîteva dintre modificările descrierilor şi normelor din gramatici; la acestea merită însă adăugate şi preferinţele scriitorilor. Cu siguranţă finalele atipice nu sînt la fel de uşor de adaptat flexiunii comune: acceptă mai uşor desinenţe numele în e (Zoe), apoi cele în i (Lili) şi chiar în consoană (Carmen); cel mai greu numele în o (Calipso). Pentru numele Zoe, putem relua Scrisoarea pierdută, unde observăm că de obicei flexiunea se rezolvă prin recursul la altă formă a numelui - (coanii) Joiţichii; Tipătescu foloseşte însă curent numele Zoe, inclusiv la genitiv, într-o formă normală pentru limba vorbită: "eşti candidatul Zoii" (II, 10). Flexiunea numelui Zoe a creat apoi anumite probleme criticilor care au scris despre Caragiale: fiecare s-a descurcat cum a putut, de la recursul la diminutiv (Zoiţei, la C. Dobrogeanu-Gherea) pînă la forma cu flexiune comună, preferată de cei mai mulţi " Zoei " (de la Călinescu " "iubirile Zoei", în Domina bona, la V. Fanache, în Caragiale " "mărturisindu-i Zoei"). Prozatorii din prima jumătate a secolului al XX-lea au preferinţe diferite: în Maitreyi, Mircea Eliade recurge constant la genitiv-dativul cu articol postpus " Maitreyei sau Maitreyiei (diferenţa depinde de ediţie); această formă reprezintă de altfel chiar ultimul cuvînt al romanului, fixîndu-se astfel mai bine în memoria cititorului: "aş vrea să privesc ochii Maitreyiei". O variantă cultă din aceeaşi perioadă, mai apropiată de pronunţarea curentă, a fost citată de Domniţa Tomescu, în Gramatica numelor proprii în limba română, 1998: "vizita Doly-i" (la Ibrăileanu). Şi Călinescu preferă forma "cultă": în Scrinul negru, de pildă, sînt nenumărate ocazii de a utiliza numele personajului feminin la genitiv-dativ, în forma Caty-ei ("făcu o vizită de curtoazie Caty-ei"); deşi uneori se alege o variantă a numelui (Caterinei), iar notele pregătitoare conţineau şi forma Catei ("Copilăria şi adolescenţa Catei"), poate şi sub presiunea numelui personajului real (Etta, cu genitiv-dativul Ettei). Şi alte hipocoristice în -i primesc la Călinescu aceeaşi articulare: Mini, tot în Scrinul negru, devine Miniei: "îi arătă Miniei un fotoliu"; "fotoliul Miniei". În schimb, la Hortensia Papadat Bengescu, acelaşi nume era folosit precedat de lui: "lui Mini... îi păru mai elegantă" (Fecioarele despletite); exemplele similare sînt numeroase: "familia lui Nory" (Rădăcini) etc.

Formele în -ei par marcate de o eleganţă uşor desuetă, specifică limbii scrise, nicidecum condamnabilă, dar nici de propus ca normă. De fapt, scriitorul actual se simte prins între două opţiuni deopotrivă de antipatice: un lui încă perceput ca masculin, situat aproape de limita greşelii şi a formelor inculte, " şi un "ei care sună artificial şi pedant. Ca şi în alte cazuri, îi mai rămîne o soluţie isteaţă: să evite, prin dibăcia întorsăturilor de condei, folosirea la genitiv sau dativ a numelui feminin!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara