Numărul curent: 52

Resimt ca pe o mare pierdere retragerea de la România literară a dom­nu­lui Gabriel Di­mi­sianu, un om exe­m­plar prin de­vo­ta­men­tul cu care şi-a exercitat şi îşi exercită vocaţia literară, un om care, cu elegantă discreţie, a reuşit în timp să se identifice cu măsura, cu bunul gust şi cu echilibrul.

Ironia sorţii face ca tocmai eu, care n-am vrut cu niciun chip această retragere, să fiu pus în situaţia de a-i lua locul. Cred că se cuvine să aduc, de la început, câteva precizări.

Nu mi-am dorit acest transfer/transplant la România literară. Din mai multe motive. Întâi, fiindcă, după „vacarmul” de la U.S.R., îmi cădea bine liniştea (e adevărat, egală uneori cu moţăiala...) de la „Ramuri”, revista de care sunt atât de ataşat. Apoi, am trecut de curând printr-o încercare-limită care m-a silit să-mi regândesc priorităţile, scara de valori, modul de viaţă. În fine, nu cred în grefele realizate târziu, probabilitatea ca ele să izbândească e minimă, cel care păşeşte pe un teren nou e perceput ca străinul ce strică o ordine, ocupă teritoriul altcuiva, uzurpă etc. Aşa încât, în repetate rânduri, am declinat oferta domnului Nicolae Manolescu de a mă alătura redacţiei.

De ce am acceptat totuşi? Când un om faţă de care ai sentimente de admiraţie intelectuală, de solidaritate şi de fidelitate a prieteniei îţi cere (mai corect spus ar fi: îţi oferă...) cu insistenţă un lucru, să refuzi cu obstinaţie apare ca o inexplicabilă necuviinţă.
Nu sunt atât de naiv încât să nu-mi dau seama în ce-am intrat: România literară rămâne cea mai importantă publicaţie literară de la noi, miza este extrem de ridicată, aşteptările sunt uriaşe şi, logic, patimile ce se nasc sunt şi ele pe măsură.

De asemenea, nu sunt atât de lipsit de simţul olfactiv încât să nu disting în aer mirosul prafului de puşcă: lumea literară de la noi e mică şi totul se află, totul e la vedere. Aşadar, la vedere a fost şi atmosfera din redacţia în care tocmai am sosit: în ultima vreme, aceasta n-a semănat cu un cer senin sau cu o mare calmă, diferenţele de opinii transformându-se uneori în schimburi de focuri. Aceste războaie nu sunt războaiele mele, oricum, mă voi strădui să fiu un ins al păcii. (Să mai adaug ceea ce ştim toţi, că în literatură doar textul în sine contează, nu eventualele simpatii sau antipatii/adversităţi faţă de persoana care semnează textul?...)

Vin la o revistă cu o redacţie restrânsă numeric, dar deosebit de competentă, unde fiecare redactor înseamnă, de fapt, o personalitate culturală distinctă, vin la o revistă care a avut, ca toate, dificultăţi financiare şi vin la o revistă pe o structură pre-scrisă, ca să zic aşa: cu 24 de pagini în loc de 32, cu anumite rubrici fixe, însă fără altele etc. Chiar dacă displace, ţin să-mi exprim aici opinia că într-o revistă prezenţa în exces a rubricilor fixe reprezintă o vulnerabilitate pentru acea publicaţie. Revista se făureşte astfel mai comod, dar are o anumită greutate în mişcări, riscă să rămână într-o încremenire, îşi reduce considerabil capacitatea de a cuprinde diversele teme de interes, ajunge să fie o însumare de monologuri (ce pot fi disjuncte, redundante şi de aceea cu un efect final diminuat, ca-n adunarea vectorială...). Cred că o revistă trebuie să fie o entitate în care întregul să depăşească suma părţilor, trebuie să fie un instrument foarte fin care să recepteze şi să valideze tendinţele viabile din literatură, un instrument care să cântărească şi să valorizeze textele literare, care să reacţioneze rapid la eveniment şi să arate atenţie şi deschidere pentru tot spaţiul cultural românesc.

Sper să izbutesc, din poziţia dată în care mă aflu în cadrul echipei redacţionale, punând umărul la treabă, să contribui la această transformare, cum sper să se producă şi compatibilizarea cu membrii redacţiei (cu alte cuvinte, echipa să fie o echipă...), cum sper să îmbunătăţim şi situaţia financiară. Altfel, un pas al meu înapoi e un gest subînţeles, de onoare.