Actualitatea pare a contrazice convingerea unanimă – căci o împărtășeșsc chiar și adversarii noștri – că românii nu duc lipsă de idei, ci de voința (sau caracterul) necesar pentru a le duce până la capăt. Cum starea de indigență a bugetului public, ca și moștenirea ancestrală a unei administrații defectuoase, nu permit construcția de autostrăzi, în timpul rămas până la anul Centenarului Marii Uniri, m-aș fi așteptat măcar la o avalanșă de idei și proiecte culturale. Cele mai multe, desigur, improvizate sau fanteziste (cum ne e obiceiul), dar altele serioase, de anvergură națională.
Ei bine, nu: „zestrea” primei sesiuni de proiecte de la Ministerul Culturii se dovedește haucinantă prin superficialitate și, în fond, prin absența oricărei legături cu cultura, așa cum este aceasta înțeleasă în statele civilizate. Batistuțele inscripționate cu logoul (contestat) al Centenarului sau concursurile locale de desene pe asfalt sunt niște caricaturi ale ideii de aniversare culturală a unui eveniment istoric de talia actului de la 1 Decembrie 1918.
Aici, în această rubrică, scriitorul Gabriel Chifu a lansat o primă idee aptă a figura într-un ipotetic program al Centenarului: aceea a unei Gale itinerante a Poeziei Românești, care să poposească în capitalele de provincii românești, în orașele care au jucat un rol în evenimentele dintre 1916-1918 și în centrele culturale românești de azi. Este o idee remarcabilă prin cele două dimensiuni ale ei: 1) celebrează o calitate reală a lumii românești, și anume, creativitatea (în loc să denunțe, șovin, defectele adversarilor noștri), și 2) oferind o imagine a creației contemporane, Gala este o deschidere către viitor, nu o tânguire a trecutului (dând, astfel, un răspuns implacabil celor care consideră că România nu prea are nimic de celebrat, după 100 de ani de la Marea Unire: cât timp are viitorul de partea ei, are totul!).
Îmi revine misiunea de a propune un proiect literar care subîntinde o altă dimensiune, cea istorică, a relației literaturii cu Marea Unire.
1 Decembrie 1918 a fost, într-un fel sau altul, un efort colectiv, depus de întreaga națiune, la care au participat chiar și cei care încă nu aveau drepturi politice (mă refer, desigur, la evreii români, care au dat jertfa supremă pe câmpul de bătălie, în Armata Română, deși nu erau cetățeni ai statului). Însă ea a fost pregătită și susținută de o generație de scriitori și oameni de cultură, care au întreținut, mai întâi, unitatea culturală pe deasupra frontierelor artificiale de dinainte de 1918, apoi idealul unității naționale. Este generația lui C. Stere și Octavian Goga, a lui Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu, a lui Nicolae Iorga și Camil Petrescu: scriitori diferiți, din punct de vedere literar și ca orientare politică, dar reuniți prin implicarea civică și prin ținuta morală. Pe fondul diminuării drastice a interesului pentru literatură, pentru lectură, în general, și al prăbușirii nivelului de predare a literaturii române și a istoriei în școlile de toate gradele, acest aspect, al implicării scriitorilor români în actul istoric din 1918 este, astăzi, pur și simplu, uitat.
Iată de ce propun, ca proiect pentru Centenarul Marii Uniri, alcătuirea unei colecții de ediții din opera celor mai reprezentativi scriitori care au ilustrat anii de încleștare 1916- 1918. De la cei care au murit eroic pe front sau au fost grav răniți (Mihail Săulescu, Ion Trivale, Perpessicius, Camil Petrescu) la cei care au servit cauza națională cu condeiul lor. De la 1 decembrie 2017 la 1 decembrie 2018, putem edita, să zicem, 36 de titluri (câte trei pe lună), însemnând tot atâtea selecții din opera acestor scriitori. Unele volume – din Săulescu sau din Trivale – vor fi, desigur, recuperări și repuneri în circulație ale unor scriitori promițători, pe care sacrificiul pentru România i-a înscris pe altă orbită decât cea a succesului literar. Altele – din publicistica lui Stere sau din cea a lui Slavici, bunăoară – vor fi acte reparatorii, de repunere în drepturile morale a unor scriitori cărora li s-a creat un portret fals de „trădător”. În fine, cele mai multe (publicistica de război a lui E. Lovinescu, de pildă) vor ilustra îmbinarea conștiinței estetice cu cea morală.
Ediția se va încheia, semnificativ, în luna decembrie a anului următor, cu trei volume: Lucian Blaga, Ion Barbu, Camil Petrescu. Adică scriitorii care, făcând legătura cu 1918, au reprezentat la cel mai înalt nivel strălucirea culturii noastre în epoca României Mari.
Pentru a-și îndeplini menirea, ediția trebuie să apară sub mai multe auspicii. Avem, la Uniunea Scriitorilor, capacitatea de a o concepe și redacta. Însă Ministerul Culturii și cel al Educației ar trebui să își asume transformarea ei într-o colecție accesibilă ca preț, difuzată în toate școlile românești din țară și de peste hotare și, totodată, în obiect de studiu obligatoriu pe parcursul celor 12 luni de apariție. O parte din Ediția Marii Uniri ar urma să fie destinată, evident, tuturor bibliotecilor din țară, ca bornă și semnal adresat urmașilor.
Nu-mi fac iluzii că, în afară de Uniunea Scriitorilor, vom găsi sprijin. În primul rând, nu cred că există înțelegerea importanței culturale a studierii unitare a acestei teme, a literaturii Marii Uniri (căci nu elaborarea volumelor este miza, ci difuzarea și studierea lor în școală). Dar lansez aici ideea, în speranța că măcar unele aspecte ale ei vor ajunge să fie puse în practică.

P.S. Aflu din presă că Ministerul Culturii se mândrește că a primit deja 2170 de proiecte pentru Centenarul Marii Uniri. Mă tem că, dimpotrivă, ar trebui să fie îngrijorat: 2170 de proiecte înseamnă că, deocamdată, nu există Proiectul... 2170 de proiecte de la ONG-uri nu fac, împreună, decât „Cântarea României”!