Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cartea gurvernarii Năstase de Tudorel Urian


A devenit deja o regulă ca, în anii în care au loc alegeri generale în România, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş să publice cîte o carte de convorbiri dedicată analizei evoluţiilor/involuţiilor din politica românească (şi, prin ricoşeu, mondială) în cei patru ani de mandat ai unei puteri constituite în urma scrutinului electoral. În 1996 a fost Balul mascat, în 2000, Încet spre Europa, iar acum, cu două săptămîni înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale, Schelete în dulap.

Cartea din acest an prezintă interes şi din perspectiva imaginii pe care o au cei doi co-autori în spaţiul publicisticii noastre politice. Dacă Mircea Mihăieş are reputaţia unui soi de nihilist, posesor al unei retorici corozive şi, pe alocuri, contondente, de care au avut parte, în egală măsură, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, Victor Ciorbea şi Adrian Năstase, în jurul numelui lui Vladimir Tismăneanu s-a produs în acest an foarte multă rumoare. Cauzele au fost o vizită imprudentă acasă la pitorescul om politic Gigi Becali (este halucinant să vezi în dezbaterile electorale pentru funcţia supremă în stat din acest an enormităţile pe care le rosteşte acesta şi apoi, în cadrul imediat următor, figura perfect senină, mulţumită de sine, a sfetnicului său politic, analistul Dan Pavel) şi, mai ales, publicarea unui volum de convorbiri cu preşedintele Ion Iliescu, gest pe care mulţi l-au interpretat ca pe o tentativă a politologului american de a recondiţiona imaginea părintelui fondator al actualului partid de guvernămînt (cu toate denumirile sale anterioare). Am mai spus-o/scris-o şi o repet. Nici una dintre acuze nu rezistă în faţa unor judecăţi simple, de bun-simţ. Ca politolog, interesat de tot ce se întîmplă pe scena politică românească, Vladimir Tismăneanu avea tot interesul să nu rateze întîlnirea cu un jucător nou şi foarte insolit în politica dîmboviţeană, care, în plus, se bucura de consilierea bunului său prieten Dan Pavel. Mă bucur să cred că între timp profesorul de la University of Maryland s-a lămurit cu opţiunile politice ale lui Gigi Becali şi aştept cu interes sofismele post bellum prin care Dan Pavel va explica sloganurile legionare ale celui pe care îl susţine. În privinţa cărţii, lucrurile sînt cel puţin la fel de clare. Legitimitatea politică a lui Ion Iliescu a fost cîştigată în cele trei confruntări electorale pe care le-a cîştigat (1990; 1992; 2000) şi nu mai avea nevoie de dialogul cu Vladimir Tismăneanu pentru a o obţine. În plus, în calitate de istoric al comunismului şi de analist politic expert în evoluţiile din fostul spaţiu comunist, Vladimir Tismăneanu nu putea rata şansa testimoniului unui martor fundamental pentru ultimii cincizeci de ani din istoria României. Despre calitatea cărţii şi omisiunile pe care le conţine se poate discuta. Gestul de a o face şi de a o publica este însă de salutat.

Schelete în dulap este rodul transcrierii discuţiilor dintre Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, desfăşurate la Washington între 15 şi 25 martie 2004. Acestora li s-a adaugă o scurtă conversaţie efectuată trei luni mai tîrziu, dedicată analizei rezultatelor de la alegerile locale din primăvara acestui an. Principalul scop al discuţiei pare a fi analiza mutaţiilor care au avut loc în politica românească a ultimilor patru ani, dar spiritul digresiv al lui Vladimir Tismăneanu face ca, spre beneficiul cititorului, în final să se ajungă la o analiză foarte complexă a vieţii politice actuale, în context global. Vladimir Tismăneanu pune în permanenţă subiectele aflate în discuţie pe relaţie orizontală, cu evenimente care se petrec simultan pe alte meridiane ale globului, dar şi pe verticală, în corelaţie cu propria lor devenire istorică. În plus, discuţia îl aduce de multe ori în situaţia de a face referiri la cărţi de ultimă oră din lumea politologiei. Fireşte nu lipsesc referirile la evenimentele care au schimbat cursul istoriei (atacurile teroriste de la 11 septembrie şi războiul împotriva terorismului, extinderea NATO, situaţia din Rusia), totul concurînd la realizarea unei cărţi de mare actualitate care îi oferă cititorului şansa de a înţelege mai bine lumea în care trăieşte.

În ceea ce priveşte politica românească două subiecte principale se desprind în urma alegerilor din noiembrie 2000: neaşteptatul abandon al lui Emil Constantinescu din cursa pentru Palatul Cotroceni şi fulminanta ascensiune politică a lui Corneliu Vadim Tudor, surprinzătorul finalist din turul doi al alegerilor prezidenţiale. Politologul american stabileşte şi o ciudată legătură între cele două destine politice, el anunţîndu-se gata să parieze contrafactual că, dacă Emil Constantinescu (aflăm din carte că Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre consilierii săi care a aflat din presă de abandonul preşedintelui în exerciţiu din cursa prezidenţială) ar fi candidat, cu siguranţă ar fi ajuns să se confrunte cu Ion Iliescu în cel de-al doilea tur de scrutin (vezi p. 14). Mărturisesc că sînt unul dintre cei care aş ţine pariul cu Vladimir Tismăneanu. Emil Constantinescu s-a retras din cursă în momentul în care a aflat că nu va fi susţinut de liberali în alegeri. La ultima întîlnire avută la Cotroceni cu o delegaţie a liberalilor el a propus ca PNL şi PNŢCD să participe în alegeri pe liste separate, urmînd ca toţi să susţină candidatura sa de independent în alegerile prezidenţiale. Liberalii ar fi acceptat, dar pentru că imaginea lui Emil Constantinescu era asociată cu PNŢCD, au cerut ca, pentru echilibrarea şanselor, premierul Mugur Isărescu să devină membru al PNL şi să fie nominalizat la funcţia de premier (în vara acelui an, premierului Mugur Isărescu i s-a acordat chiar Premiul "I.I.C. Brătianu" pentru promovarea ideilor liberale). Emil Constantinescu nu a putut garanta înscrierea lui Mugur Isărescu la liberali şi atunci ei au jucat cartea Stolojan. PNL nu ar fi putut accepta soluţia Constantinescu decît cu riscul de a se transforma în partid neparlamentar (tot episodul este excelent descris în cartea fostului preşedinte liberal Valeriu Stoica, Puterea, un rău necesar, editura ALLFA 2002). Aşadar, dacă ar fi rămas în cursă, Emil Constantinescu ar fi evoluat exact pe culoarul lui Mugur Isărescu, avîndu-i drept contracandidaţi pe toţi ceilalţi, inclusiv Stolojan. Or, în această situaţie nu cred că şansele sale ar fi fost mai mari decît ale lui Isărescu. Dimpotrivă, imaginea publică a premierului era la ora respectivă mai bună decît cea a preşedintelui. La fel de adevărat este însă faptul că prezenţa lui Emil Constantinescu în alegerile din anul 2000 ar fi fost poate în măsură să salveze PNŢCD de la colaps. Mugur Isărescu era prea puţin asociat cu imaginea PNŢCD şi aproape nimic din cele peste 8% obţinute de acesta în alegerile prezidenţiale nu s-a regăsit în scorul CDR (PNŢCD+UFD). Cu Emil Constantinescu lucrurile ar fi stat, cu siguranţă, altfel, dar întrebarea care se pune este dacă el ar fi putut aspira la scorul lui Mugur Isărescu sau ar fi suferit un dezastru comparabil cu cel al lui Petre Roman?

În privinţa lui Vadim, a devenit destul de evident astăzi, convingerile acestuia sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîşire. Omul dansează cum i se cîntă (Mircea Mihăieş observă just, la un moment dat, că dincolo de retorica inflamată, niciodată în momentele de criză parlamentarii PRM nu au votat împotriva PSD - cu toate denumirile sale anterioare -, lămuritoare în acest sens, dacă mai era nevoie, fiind şi poziţia adoptată de Vadim şi ciracii săi la constituirea consiliilor locale de după alegerile din primăvara acestui an) şi, mai rar, după interesele sale de moment. Mă tem că individul nu este nici nebun (cum cred mulţi), nici exaltat. Pur şi simplu are un rol în piesă pe care îl interpretează cu toată măiestria de care este în stare. Şi pentru că nu se ştie ce va fi după alegerile din luna noiembrie, acum Vadim se află în plin proces de recondiţionare. Din naţionalist, antisemit, baptist se transformă în euro-atlantist, filosemit şi creştin ortodox (nu ştiu dacă autorii cărţii au aflat că pregăteşte chiar un doctorat în teologie).

Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş fac o excelentă radiografie a evoluţiilor de pe scena politică românească a ultimilor patru ani. Cîteva dintre portretele în mişcare ale unora dintre protagonişti sînt antologice (Adrian Năstase, Octav Cozmîncă, Petre Roman, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Şerban Mihăilescu, Mircea Geoană), iar unele asocieri sînt pe cît de surpinzătoare pe atît de relevante (legăturile cu vechiul sistem ale lui Năstase, Vadim şi Stolojan; comparaţia Iliescu - Şevardnadze; loialitatea necondiţionată a lui Adrian Năstase şi Traian Băsescu faţă de liderii partidelor lor între 1990 şi 2000; comportamentul lui Adrian Năstase, interpret prin teoria hegeliană a negării negaţiei (Iliescu a vrut să se delimiteze de modelul Ceauşescu, iar Adrian Năstase, dorind să se delimiteze de modelul Iliescu, revine într-un fel la modelul Ceauşescu, dar pe o treaptă superioară - vezi p. 310).

Cum arată ultimii patru ani din istoria României la capătul acestei foarte provocatoare lecturi pe marginea căreia s-ar putea glosa la nesfîrşit? O spune Mircea Mihăieş la pagina 84: "... vorbesc de aceşti patru ani ai PDSR-ului, ulterior PSD, ca de nişte ani ai stagnării absolute, chiar dacă, să zicem, din punct de vedere economic, s-a putut observa o anumită evoluţie".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara