Ion Brad, Printre mii de dedicaţii, Cuvânt înainte de George Corbu, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2017.

după mai multe volume de literatură epistolară publicate după 1990 (Ion Brad-Monica Anton, Monologuri paralele – 1999; Ion Brad-Mircea Zaciu, Dialog epistolar, 2004; Printre oamenii Blajului, 2006; Aicea printre ardeleni, 2007; Dincolo de munţi, 2008; Printre mii de scrisori, 2009;Printre alte mii de scrisori, 2010, De dragoste în anii de zbucium, 2012), prin care Ion Brad a ilustrat un gen nou de memorialistică literară, întemeiată pe scrisorile primite, şi nu pe vagi aduceri aminte, scriitorul ajuns la vârsta senectuţii ne dă un tom interesant, care va constitui ca şi cărţile de epistole – un auxiliar preţios de istorie literară. Este vorba de „miile de dedicaţii” pe care Ion Brad în anii îndelungatei sale activităţi literare şi diplomatice le-a primit pe numeroasele cărţi cu autograf (el însuşi a fost un generos dedicator de cărţi).

Dedicaţia (cu un termen mai vechi „închinarea”) este definită ca „omagiul adus cuiva de către un autor în forma unei consemnări în fruntea unei cărţi de-ale sale; o formulă reverenţioasă şi de respect“ (v. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei R.S.R., 1976, p. 114). Cărţile cu dedicaţii sunt preţuite de bibliofili. Unul dintre cei mai mari bibliofili români, Şerban Cioculescu, avea o bogată colec- ţie de cărţi cu dedicaţie, iar Ion Brad a elogiat pasiunea bibliofilă a unui tânăr intelectual, George Corbu jr., fiul poetului George Corbu, în cartea Comorile unui prieten tânăr.

Sunt dedicaţii şi dedicaţii, sincere şi convenţionale, sentimentale şi neutre. Nu ştiu dacă dedicaţia poate fi considerată o specie literară, dar e hotărât lucru că ea este un izvor preţios pentru biografi şi istorici literari, căci pe lângă dedicaţii seci, neutre, convenţionale, avem şi unele care aduc caracterizări memorabile sau detalii biografice. Aşa sunt şi cele publicate de Ion Brad, mai ales că ele, cele mai multe, sunt şi adnotate (Nota mea – scrie Ion Brad), recitirea lor inspirând, ca şi în cazul scrisorilor, reconstituirea împrejurărilor în care a fost scrisă dedicaţia, urmată de caracterizarea omului şi scriitorului, adeseori însoţită de constatări amare despre ingratitudinea erezilor literari.

Dedicaţiile sunt ordonate după genuri literare: Poezia şi poeţii (în cadrul acestei secţiuni sunt incluse şi „câteva dedicaţii de la poeţii greci”); Proză şi teatru; Critică, istorie literară, eseu, publicistică; Istorie şi Antologii.

Ion Brad a primit dedicaţii de la scriitori din toate generaţiile, de la clasici din perioada interbelică şi până la scriitori contemporani şi debutanţi. Între aceste numeroase dedicaţii sunt câteva care i-au devenit mai dragi şi sunt reproduse ori de câte ori are prilejul potrivit. De la Lucian Blaga (pe vol. Poezii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) – „Lui Ion Brad cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om. Lucian Blaga, 23 iulie, 1954”. Ion Brad avea 25 de ani când a primit această dedicaţie onorantă despre acordul armonios între talent şi caracter, primită ca o „inscripţie”, pe care a încercat să o respecte toată viaţa. De la G. Călinescu (pe vol. Poezii, 1938- 1963, Editura pentru Literatură, 1963) :„Poetului preţuit Ion Brad, în amintirea unei ore încântătoare de convorbire. Septembrie, 1963, G. Călinescu.” De la Ion Agârbiceanu, pentru a cărui revenire în viaţa literară s-a străduit împreună cu Mircea Zaciu, a primit mai multe dedicaţii, în toate mărturisind mulţumirea şi recunoştinţa pentru „întâiul care m-a scos din negură şi amorţeală. Cu toată dragostea, Ion Agârbiceanu.”

De la Radu Boureanu şi Constanţa Buzea primeşte dedicaţii în versuri. Pe vol. Umbra stelelor Radu Boureanu scrie o dedicaţie în 21 febr. 1957, în care se reia ideea dedicaţiei blagiene, a îngemănării dintre „făptură şi vers”: „Precum pe plaiurile tale de transilvane depărtări/ Slăviţii brazi cu majestate de vechi aezi ating tăria/ Făptura ta şi versul tău sunt fericite-ngemănări/ Şi vii fecior de brad purtând pe alba frunte poezia”. Asemănătoare prin imagine şi vibraţie poetică este dedicaţia lui Petru Creţia, pe volumul Poezia, 1984: „Poetului Ion Brad pe al cărui chip se citeşte trainica nobleţe a unei Transilvanii sporită în cinstea ei şi prin cuvântul său.” De la Mihai Beniuc, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, până în 1965, căruia Ion Brad îi fusese colaborator apropiat în calitate de secretar, a primit „multe şi importante dedicaţii” – începând cu celebrul Mărul de lângă drum (1954), dar cu formule dedicatoare care se repetă. Să aleg pe una dintre acestea, care va constitui un îndemn pentru o adnotare cu reflex biografic, cea de pe volumul Cu faruri aprinse, versuri: „Lui Ion Brad poetului şi prietenului – cu drag M. Beniuc. 9.8. 1964 –” urmată de această menţiune:„Prieten mai mult în declaraţii decât în realităţile cotidiene ale anului respectiv.” Anul 1964 este anul unui furtunos Congres al Uniunii Scriitorilor, în cadrul căruia Beniuc a fost aspru criticat şi apoi demis din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Adnotarea se completează cu acest „detaliu biografic”, în care se sugerează că „păcatele” lui Beniuc erau impulsionate de soţia sa Emma, întocmai, ca mai târziu la cuplul Ceauşescu:„În parte, viaţa lui a fost influenţată şi nenorocită de Emma, fosta soţie a lui Marcel Breslaşu.”

Martor şi observator al vieţii literare, Ion Brad are în adnotările care însoţesc dedicaţiile primite şi constatări amare despre defectele de caracter ale scriitorilor. De la Ştefan Aug. Doinaş a primit dedicaţii pe mai multe volume, ce mărturiseau prietenie şi preţuire, dar după 1990 poetul Mistreţului cu colţi de argint i-a arătat o inexplicabilă indiferenţă: „Apoi, când ne întâlneam pe undeva din întâmplare, întorcea capul în altă parte! Dumnezeu să-l ierte!” (p. 92)

După dedicaţiile unor scriitori care şi-au părăduit sănătatea şi talentul în excese bahice urmează, de obicei, „încheieri moralizatoare”. Puţină lume ştie că Maxim Berghianu, cunoscutul demnitar comunist, care pe vremea studenţiei mele (1960-1965) era prim-secretar al Comitetului Regional de Partid Cluj, îndemnat, probabil, şi sigur susţinut de Ion Brad, scria şi poezii. Dedicaţia de pe volumul Pietrele lui Solomon, 2002, mărturiseşte „părerea de rău pentru nişte umbre care nu sunt din suflet”. Ion Brad explică:„umbrele ţineau de faptul că nu-l mai puteam însoţi noaptea la plăcerile lui bahice. Defect pe care ştiam că l-a suportat îndelung şi marea artistă Silvia Popovici, cea de-a doua soţie a sa… Pasiunile bahice i-au scurtat zilele şi diminuat meritele reale, ca om de stat, în funcţii diferite… Dumnezeu să-l odihnească fiindcă l-au uitat de tot şi neamurile.” Despre Dan Deşliu, care depăşise după 1980 faza lozincardă a versificării facile şi scria versuri de factură modernă ce relevau talent real evidenţiat şi de N. Manolescu în prefaţa la volumul Visul şi veghea, Ion Brad notează:„Păcat de talentul lui! Părăsit de mai multele lui soţii şi admiratoare, a murit cum a trăit, aventurier în largul mării.”

Cele mai multe şi mai mâhnite adnotări sunt provocate de această „vinovată uitare” a colegilor de breaslă, a prietenilor şi chiar a urmaşilor, a moştenitorilor. Recitind o dedicaţie primită de la Geo Dumitrescu, care-i fusese „şef” la „Almanahul literar” din Cluj, îşi aminteşte cu durere „ziua posomorâtă din 28 septembrie 2004, când atât de puţină lume ne-am adunat lângă sicriul lui mic ca un leagăn îndoliat.” Urmează sublinierea contrastului:„La capela din cimitirul Bellu, după el urma înmormântarea cu pompă în prezenţa unei mulţimi imense, a unui fost cântăreţ de muzică uşoară.” Parcurgând dedicaţiile primite de la Al. Andriţoiu, coleg de generaţie şi prieten apropiat „al lui Labiş, al lui Ion Horea şi al meu”, observă „cu mare amărăciune că fiul său Mihai, unul din oamenii de afaceri reuşiţi, nu s-a ostenit să publice o antologie a versurilor tatălui său. Păcat!” Cu Romul Munteanu, fost coleg de facultate la Literele clujene, ajuns un erudit cercetător al iluminismului românesc şi un competent director al Editurii Univers, încearcă aceeaşi dezamăgire, citindu-i dedicaţiile, dezamăgire însoţită de astă dată de un avertisment profetic: „A murit aproape orb, îngrijit de distinsa lui soţie, profesoara de română Lucia. Din păcate, nici lui nu i s-a mai reeditat nimic după moarte. Egoismul şi ignoranţa unor tineri fac ravagii. Vor fi şi ei victimele acestei mentalităţi nefaste.” Tot o „uitare vinovată” consemnează şi în cazul lui Nicolae Tăutu, care este cunoscut mai ales ca autor de şotii din viaţa literară, continuator al lui Neagu Rădulescu din perioada interbelică şi urmat de Mircea Micu în literatura contemporană. Unele regrete, pentru că nu au fost reeditaţi o serie de poeţi au devenit, între timp, anacronice, fiind publicaţi de Editura Academiei Române în colecţia „101 poezii”, coordonată de prozatorul D.R. Popescu. O dedicaţie a celebrei pianiste Cella Delavrancea, care a dovedit şi virtuţi literare, portretistice şi memorialistice, poate constitui o potrivită încheiere a acestui periplu dedicator şi o caracterizare memorabilă a poeziei sale: „Marelui nostru poet Ion Brad, care ne duce cu el, prin ritm şi alegere de cuvinte potrivite, în muzeul Naturii de unde-şi trage seva literară puternică.” (Cella Delavrancea, Mozaic în timp. Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1973)

Cartea dedicaţiilor dovedeşte pasiunea de colecţionar, de arhivar literar a lui Ion Brad şi, ca în cazul scrisorilor, priceperea valorificării lor ca documente de istorie literară.