Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2015, 232 pag. Are dreptate Alex Ştefănescu să identifice în proza lui Ovidiu Dunăreanu „o suprarealitate, obţinută prin transfigurarea radicală a peisajului dobrogean şi stilului de viaţă din spaţiul delimitat de Dunăre şi Marea Neagră”; are dreptate şi Angelo Mitchievici cînd scrie că, prin poveste, Ovidiu Dunăreanu „realizează harta unui teritoriu mai puţin explorat, o parte a Dobrogei sud-dunărene, o zonă a ei care îşi are centrul simbolic în localitatea Ostrov, dar care se întinde pe ambele maluri ale Dunării”. O suprarealitate? Un spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa artistică a unui prozator cu totul remarcabil? Şi una, şi alta. În fond, Lumina îndepărtată a fluviului (Editura Ex Ponto, 2015) este o carte a facerii lumii şi nu despre geneza acesteia pentru că, iată, la început au fost o casă şi un drum, martorii, primii cronicari ai universului ce stă să se nască; casa dă seama despre istoria neamurilor care au stăpînit-o, martorul trebuie crezut pentru că „viaţa mea – spune casa cea veche de paiantă – se hrăneşte, cum prea bine aţi înţeles, din rînduiala lumii în care trăiesc de un car de ani...”; tot astfel, drumul, asociat în orizontul mito-poetic iniţierii şi destinului, naşte Ostrovul, lumea de pe malul fluviului: „Cine mă priveşte de jos, se poate înşela uşor, avînd impresia că nu mă mai termin nicăieri şi că o ţin înainte prin azurul de deasupra arcanelor şi grădinilor. De-aia mi se mai spune şi drumul care urcă la cer. Cine se uită la mine de sus, şi el are posibilitatea să se amăgească la fel de bine, crezînd că mă prăbuşesc şi mă scufund în spărtura argintie, lucitoare şi tremurată a Dunării. De la nălucirea asta mi se trage şi numele de drumul care coboară în adîncuri. La început am fost o ulicioară neisprăvită, de pămînt, lungă şi subţire, roasă de seluri şi năpădită de buruieni, cît să te strecori la pas anevoie pe ea, care ţinea hotarul dintre cătunele Alunet şi Adakioi. Abia după ce vetrele lor s-au unit, alcătuind o singură aşezare, Ostrov, am căpătat, cu timpul, înfăţişarea unui drum în toată regula, lărgit, îndreptat şi pietruit, numai bun de umblat pe el fără nicio reţinere”. În sfîrşit, Ostrovul trasat de şerpuirea drumului şi vegheat de bătrîna casă e un loc de răscruce a vînturilor; loc al epifaniei forţelor benefice sau malefice, al trecerii de la viaţă la moarte, al spiritelor care încarnează răul, al întîlnirii cu destinul şi al „sorburilor magice”, răscrucea unde se află Ostrov e a întîlnirii vîntului alb dinspre miazăzi („sec şi încăpăţînat”), cu crivăţul dinspre miazănoapte, de dincolo de „imperiul stepelor ruseşti”, cu Munteanul sau Traista goală („înşelător şi de nici un folos”), Răsăritul său Vîntul de jos, pornit „hăt de la Marea Neagră”, Cornul caprei, „un vînticel parşiv”, ivit din „căldările Munţilor Balcani” şi Vîntul turbat care întunecă văzduhul, soarbe apa cu peşti, broaşte şi raci, ia pe sus tot ce întîlneşte, „dobitoacele că- piau pe ruptelea, iar copiii, femeile şi bărbaţii cădeau pe capete la pat”. Acestea sînt locurile de la facerea lumii. Dar oamenii? Mai întîi, fantasmele pentru că, iată, Vîntul turbat s-a împreunat cu Egreta, „una din ciobăni- ţele tinere şi ale naibii de dîrze şi de frumoase din neamul lui Cercel Staicu” şi, cînd i-a venit sorocul, „a născut o nălucă”; năluca e primul „om”, personajul de la întemeiere. E vremea de dincolo de vreme în romanul lui Ovidiu Dunăreanu, aceea despre care se va spune mult mai tîrziu, în viitor, că e a lumii legendelor, basmelor, eresurilor şi poveştilor; dar cronicarul facerii lumii nu scrie poveşti şi nu „culege” basme ori legende, el spune întîmplări care vor deveni poveşti, fixează adevărul care va fi ficţiune, realul care se va numi imaginar: depune mărturie, cum spune. Sîntem departe de elaborările scrîşnite şi de forţarea limitelor fantasticului, în fantasmagoric, din atîtea alte proze trecute în sacoşa (prea) încăpătoare a „realismului magic”; Ovidiu Dunăreanu se aşază cu lejeritate, cu gesturi fireşti, pe locul martorului, al cronicarului, „cronografului”, cum îi zice Angelo Mitchievici într-o densă postfaţă intitulată Chemarea îndepărtată a fluviului, notează tot ce vede la întîlnirea cu neştiutul, cu ursita, acolo, în Ostrov, pe malul fluviului, unde „viaţa avea fiorul eternităţ ii”. În fond, creatorul, Demiurgul locului, oamenilor şi întîmplărilor de care „se sparie gîndul” din romanul lui Ovidiu Dunăreanu este Dunărea (nimic de mirare întrucît, se ştie, în vechimea unde se trans-figurează prozatorul, fluviul, deşi stihie feminină, se asociază principiului masculin, oferindu-i-se, în chip de jertfă, cîte o fecioară). Mai întîi, fluviul creează locul, Ostrov, pămîntul, lumea nouă (cuvîntul, ne învaţă dicţionarul, desemnează o „insulă fluviatilă formată în urma unui proces de acumulare din albia minoră”); apoi, aproape fiecare întîmplare pleacă din şi se întoarce în adîncurile liniştite ori viforoase ale Dunării. Astfel, Anghel Furcilă, pe cînd săpa la vie, e surprins de Vîntul turbat, se chirceşte pe loc, tace chitic şi, orbit şi asurzit „sub canonada tunetelor”, se ridică după trecerea viforului, se trezeşte deasupra capului „cu un ditamai curcubeul”, căruia îi spune, cu vorbele celor vechi, „brîul lui Dumnezeu” şi care îi scutură alături un zmeu cu solzii de aur; curcubeul care „pornea cu un capăt din vale, din dreptul Pietrei, de la mijlocul Dunării, se boltea peste dealuri şi platouri şi-şi înfigea celălalt capăt, departe, în ghiolul Bugeac” e semnul belşugului, puntea de legătură între cer şi pămînt. La marginea Dunării bîntuie o căruţă fantomatică, „nepieritoare, cu cai pe potrivă” şi cu geamparale care se lovesc una de alta în timpul mersului; o aud, „cu teamă înăbuşitoare”, luntraşii de pe fluviu, sătenii care muncesc la vie sau la bumbac pe terasele de deasupra braţului vechi al Dunării, toţi şi toate: „Plugarii, păstorii de capre, văcarii păzindu-şi cirezile, ciobanii întorcîndu-şi cîrdurile de oi, meragiii din porumburi şi din bostănării, paznicii din ceardacurile de la vii, lucrătorii de la cuptoarele de var şi cei de la canarale, vînătorii de iepuri şi vulpi, la pîndă prin lăstărişurile de oţetari, şi încă alţii, petrecîndu-i cu sufletul la gură trecerea, tresăreau şi se închideau în ei, dovediţi de un amestec de buimăceală şi de presimţiri neclare...”. Acum Dunărea e apa morţilor pentru că, iată, căruţa rătăcind fără sfîrşit poartă ne-fiinţele celor ce vor fi murit în război; fluviul îi arată lui Titi Talălungă, personajul care vede şi se plimbă cu căruţa, calea spre lumea de dincolo. Fluviul e şi zeitatea protectoare a locului; braconierii Fane Barză şi Dumitru Bolbonici vor plăti cu viaţa pentru uciderea căprioarelor refugiate pe un grind din calea viiturii. În groapa săpată „la rădăcina unui mal”, un turc ascunde patru căldări cu galbeni, Milian Sima le fură, le îngroapă la rîndu-i, iar comoara va fi căutată zadarnic după moartea sa; fluviul „blestemă” comoara ascunsă în malul său şi aprinde în sufletul oamenilor văpaia fatală a flăcărilor albastre. Traversarea fluviului aduce trecerea de la o stare la alta, e un rit de iniţiere: Stufarina Ropotin, însoţită de prietenele ei, „se urcau în bărci, treceau în bătrîna insulă Tâlchia, se despuiau aşa cum le făcuse mă-sa şi se scăldau sub clar de lună în zăton la Moş Ivan, hihăind ca apucatele, de credeai că au coborît rusaliile din cer pe pămînt”. Mai mult încă, nesăţioasa Stufarina „se goneşte” cu armăsarul murg „ce cutreiera insula Păcuiul Mic” şi aduce pe lume „o făptură neobişnuită - jumătate cu trup de fată, jumătate cu trup de iapă. Arătarea, ce te răvăşea şi înlemnea în acelaşi timp cu frumuseţea ei răpitoare, apărea ca o vijelie în fruntea hergheliei de noateni lăsaţi slobozi prin bălţi”. La malul fluviului începe stepa, evocată de cronicar în adînca şi tulburătoarea sa poezie: „Sub vîltoarea orbitoare a luminii de primăvară şi vară, fîneţele cu iarba aurie, împestriţate de albul margaretelor şi de albăstreala cicorilor uriaşe, năpădeau sălbatice, neatinse, dintr-o zare într-alta, stepa. Iar stepa, veşnică, înveşmîntată în straiul lor maiestuos, se unduia în adierea de mătase a vîntului de miazăzi, aşişderea unei mări calde, atotstăpînitoare”: în unduirea stepei, se stră-vede marea de departe. În lumina îndepărtată a fluviului, se face o lume nouă, un ostrov, cu o identitate ce se află, deopotrivă, în fantasme, în povestea oamenilor şi într-o geografie filtrată în discursul narativ impecabil al unui cronicar prins între nălucirile Dunării şi celelalte vedenii, din lumina, la fel de îndepărtată, a mării pe care o simte în mişcarea „valurilor” de ierburi şi flori ale stepei. Cronicarul ostrovului, al lumii noi e un povestitor de forţă, pasionat de spaţiul evocat, iubindu-l pătimaş, cum personajele îşi iubesc nălucirile, păstrând – pentru că fluviul le-o cere – legătura cu cerul de deasupra: oamenii din Ostrov („Viaţa lor aspră şi sărăcăcioasă se mărginea la cîteva lucruri simple, de care erau legaţi cu patimă pentru totdeauna: barca, uneltele de pescuit, Dunărea cu braţele, bălţile şi ostroavele ei. Cu ele în preajmă, se simţeau mari şi tari, slobozi şi izbăviţi de nefericirile lumii”) şi bolta înstelată („Supţi de apă, împovăraţi, slăbiţi din toate încheieturile, dar cu inimile împăcate de treaba bună ce o înfăptuiseră, înaintau ca două arătări spoite de razele lunii, ale căror umbre se legănau prelungi, asemenea unor prăjini nesfîrşite, înaintea lor. Pe Calea Laptelui, cetele de suflete ale robilor, însoţite de cîntecul înfiorat al greierilor şi de plesnetele răsunătoare ale avaţilor pe faţa neclintită a apei, urcau în veşnicie...”) reprezintă, într-o cheie de lectură aproape obligatorie, o istorie a unui spaţiu românesc, a neamurilor din preajma Mănăstirii Dervent, conectate la orizontul nostru mito-poetic. Fraza lui Ovidiu Dunăreanu pare deprinsă la şcoala prozatorilor moldoveni, îmbinînd evocarea, aducereaaminte cu observaţia atentă a lumii.