Ovidiu Dunăreanu, Lumina
îndepărtată a fluviului, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2015, 232 pag.
Are dreptate Alex Ştefănescu să
identifice în proza lui Ovidiu
Dunăreanu „o suprarealitate,
obţinută prin transfigurarea
radicală a peisajului dobrogean
şi stilului de viaţă din spaţiul delimitat
de Dunăre şi Marea Neagră”; are
dreptate şi Angelo Mitchievici cînd
scrie că, prin poveste, Ovidiu Dunăreanu
„realizează harta unui teritoriu mai
puţin explorat, o parte a Dobrogei
sud-dunărene, o zonă a ei care îşi are
centrul simbolic în localitatea Ostrov,
dar care se întinde pe ambele maluri
ale Dunării”. O suprarealitate? Un
spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa
artistică a unui prozator cu totul
remarcabil? Şi una, şi alta. În fond,
Lumina îndepărtată a fluviului (Editura
Ex Ponto, 2015) este o carte a facerii
lumii şi nu despre geneza acesteia
pentru că, iată, la început au fost o
casă şi un drum, martorii, primii
cronicari ai universului ce stă să se
nască; casa dă seama despre istoria
neamurilor care au stăpînit-o, martorul
trebuie crezut pentru că „viaţa mea
– spune casa cea veche de paiantă –
se hrăneşte, cum prea bine aţi înţeles,
din rînduiala lumii în care trăiesc de
un car de ani...”; tot astfel, drumul,
asociat în orizontul mito-poetic iniţierii
şi destinului, naşte Ostrovul, lumea
de pe malul fluviului: „Cine mă priveşte
de jos, se poate înşela uşor, avînd
impresia că nu mă mai termin nicăieri
şi că o ţin înainte prin azurul de deasupra
arcanelor şi grădinilor. De-aia mi se
mai spune şi drumul care urcă la cer.
Cine se uită la mine de sus, şi el are
posibilitatea să se amăgească la fel
de bine, crezînd că mă prăbuşesc şi
mă scufund în spărtura argintie,
lucitoare şi tremurată a Dunării. De
la nălucirea asta mi se trage şi numele
de drumul care coboară în adîncuri.
La început am fost o ulicioară neisprăvită,
de pămînt, lungă şi subţire, roasă
de seluri şi năpădită de buruieni, cît
să te strecori la pas anevoie pe ea,
care ţinea hotarul dintre cătunele
Alunet şi Adakioi. Abia după ce vetrele
lor s-au unit, alcătuind o singură
aşezare, Ostrov, am căpătat, cu timpul,
înfăţişarea unui drum în toată regula,
lărgit, îndreptat şi pietruit, numai bun
de umblat pe el fără nicio reţinere”.
În sfîrşit, Ostrovul trasat de şerpuirea
drumului şi vegheat de bătrîna casă
e un loc de răscruce a vînturilor; loc
al epifaniei forţelor benefice sau
malefice, al trecerii de la viaţă la moarte,
al spiritelor care încarnează răul, al
întîlnirii cu destinul şi al „sorburilor
magice”, răscrucea unde se află Ostrov
e a întîlnirii vîntului alb dinspre miazăzi
(„sec şi încăpăţînat”), cu crivăţul dinspre
miazănoapte, de dincolo de „imperiul
stepelor ruseşti”, cu Munteanul sau
Traista goală („înşelător şi de nici
un folos”), Răsăritul său Vîntul de jos,
pornit „hăt de la Marea Neagră”, Cornul
caprei, „un vînticel parşiv”, ivit din
„căldările Munţilor Balcani” şi Vîntul
turbat care întunecă văzduhul, soarbe
apa cu peşti, broaşte şi raci, ia pe
sus tot ce întîlneşte, „dobitoacele că-
piau pe ruptelea, iar copiii, femeile şi
bărbaţii cădeau pe capete la pat”.
Acestea sînt locurile de la facerea
lumii. Dar oamenii? Mai întîi, fantasmele
pentru că, iată, Vîntul turbat s-a
împreunat cu Egreta, „una din ciobăni-
ţele tinere şi ale naibii de dîrze şi de
frumoase din neamul lui Cercel Staicu”
şi, cînd i-a venit sorocul, „a născut o
nălucă”; năluca e primul „om”, personajul
de la întemeiere.
E vremea de dincolo de vreme în
romanul lui Ovidiu Dunăreanu, aceea
despre care se va spune mult mai
tîrziu, în viitor, că e a lumii legendelor,
basmelor, eresurilor şi poveştilor; dar
cronicarul facerii lumii nu scrie poveşti
şi nu „culege” basme ori legende, el
spune întîmplări care vor deveni poveşti,
fixează adevărul care va fi ficţiune,
realul care se va numi imaginar: depune
mărturie, cum spune. Sîntem departe
de elaborările scrîşnite şi de forţarea
limitelor fantasticului, în fantasmagoric,
din atîtea alte proze trecute
în sacoşa (prea) încăpătoare a „realismului
magic”; Ovidiu Dunăreanu se aşază
cu lejeritate, cu gesturi fireşti, pe locul
martorului, al cronicarului, „cronografului”,
cum îi zice Angelo Mitchievici
într-o densă postfaţă intitulată Chemarea
îndepărtată a fluviului, notează
tot ce vede la întîlnirea cu neştiutul,
cu ursita, acolo, în Ostrov, pe malul
fluviului, unde „viaţa avea fiorul eternităţ
ii”. În fond, creatorul, Demiurgul
locului, oamenilor şi întîmplărilor
de care „se sparie gîndul” din romanul
lui Ovidiu Dunăreanu este Dunărea
(nimic de mirare întrucît, se ştie, în
vechimea unde se trans-figurează
prozatorul, fluviul, deşi stihie feminină,
se asociază principiului masculin,
oferindu-i-se, în chip de jertfă, cîte
o fecioară). Mai întîi, fluviul creează
locul, Ostrov, pămîntul, lumea nouă
(cuvîntul, ne învaţă dicţionarul,
desemnează o „insulă fluviatilă formată
în urma unui proces de acumulare
din albia minoră”); apoi, aproape fiecare
întîmplare pleacă din şi se întoarce în
adîncurile liniştite ori viforoase ale
Dunării. Astfel, Anghel Furcilă, pe
cînd săpa la vie, e surprins de Vîntul
turbat, se chirceşte pe loc, tace chitic
şi, orbit şi asurzit „sub canonada
tunetelor”, se ridică după trecerea
viforului, se trezeşte deasupra capului
„cu un ditamai curcubeul”, căruia îi
spune, cu vorbele celor vechi, „brîul
lui Dumnezeu” şi care îi scutură alături
un zmeu cu solzii de aur; curcubeul
care „pornea cu un capăt din vale, din
dreptul Pietrei, de la mijlocul Dunării,
se boltea peste dealuri şi platouri
şi-şi înfigea celălalt capăt, departe, în
ghiolul Bugeac” e semnul belşugului,
puntea de legătură între cer şi pămînt.
La marginea Dunării bîntuie o
căruţă fantomatică, „nepieritoare, cu
cai pe potrivă” şi cu geamparale care
se lovesc una de alta în timpul mersului;
o aud, „cu teamă înăbuşitoare”, luntraşii
de pe fluviu, sătenii care muncesc
la vie sau la bumbac pe terasele de
deasupra braţului vechi al Dunării,
toţi şi toate: „Plugarii, păstorii de capre,
văcarii păzindu-şi cirezile, ciobanii
întorcîndu-şi cîrdurile de oi, meragiii
din porumburi şi din bostănării, paznicii
din ceardacurile de la vii, lucrătorii
de la cuptoarele de var şi cei de la
canarale, vînătorii de iepuri şi vulpi,
la pîndă prin lăstărişurile de oţetari,
şi încă alţii, petrecîndu-i cu sufletul
la gură trecerea, tresăreau şi se închideau
în ei, dovediţi de un amestec de
buimăceală şi de presimţiri neclare...”.
Acum Dunărea e apa morţilor pentru
că, iată, căruţa rătăcind fără sfîrşit
poartă ne-fiinţele celor ce vor fi murit
în război; fluviul îi arată lui Titi Talălungă,
personajul care vede şi se plimbă cu
căruţa, calea spre lumea de dincolo.
Fluviul e şi zeitatea protectoare a
locului; braconierii Fane Barză şi
Dumitru Bolbonici vor plăti cu viaţa
pentru uciderea căprioarelor refugiate
pe un grind din calea viiturii. În groapa
săpată „la rădăcina unui mal”, un turc
ascunde patru căldări cu galbeni,
Milian Sima le fură, le îngroapă la
rîndu-i, iar comoara va fi căutată
zadarnic după moartea sa; fluviul
„blestemă” comoara ascunsă în malul
său şi aprinde în sufletul oamenilor
văpaia fatală a flăcărilor albastre.
Traversarea fluviului aduce trecerea
de la o stare la alta, e un rit de iniţiere:
Stufarina Ropotin, însoţită de prietenele
ei, „se urcau în bărci, treceau în bătrîna
insulă Tâlchia, se despuiau aşa cum
le făcuse mă-sa şi se scăldau sub clar
de lună în zăton la Moş Ivan, hihăind
ca apucatele, de credeai că au coborît
rusaliile din cer pe pămînt”. Mai mult
încă, nesăţioasa Stufarina „se goneşte”
cu armăsarul murg „ce cutreiera insula
Păcuiul Mic” şi aduce pe lume „o
făptură neobişnuită - jumătate cu trup
de fată, jumătate cu trup de iapă.
Arătarea, ce te răvăşea şi înlemnea
în acelaşi timp cu frumuseţea ei răpitoare,
apărea ca o vijelie în fruntea hergheliei
de noateni lăsaţi slobozi prin bălţi”.
La malul fluviului începe stepa, evocată
de cronicar în adînca şi tulburătoarea
sa poezie: „Sub vîltoarea orbitoare a
luminii de primăvară şi vară, fîneţele
cu iarba aurie, împestriţate de albul
margaretelor şi de albăstreala cicorilor
uriaşe, năpădeau sălbatice, neatinse,
dintr-o zare într-alta, stepa. Iar stepa,
veşnică, înveşmîntată în straiul lor
maiestuos, se unduia în adierea de
mătase a vîntului de miazăzi, aşişderea
unei mări calde, atotstăpînitoare”: în
unduirea stepei, se stră-vede marea
de departe.
În lumina îndepărtată a fluviului,
se face o lume nouă, un ostrov, cu o
identitate ce se află, deopotrivă, în
fantasme, în povestea oamenilor şi
într-o geografie filtrată în discursul
narativ impecabil al unui cronicar
prins între nălucirile Dunării şi celelalte
vedenii, din lumina, la fel de îndepărtată,
a mării pe care o simte în mişcarea
„valurilor” de ierburi şi flori ale stepei.
Cronicarul ostrovului, al lumii noi e
un povestitor de forţă, pasionat de
spaţiul evocat, iubindu-l pătimaş, cum
personajele îşi iubesc nălucirile, păstrând
– pentru că fluviul le-o cere – legătura
cu cerul de deasupra: oamenii din
Ostrov („Viaţa lor aspră şi sărăcăcioasă
se mărginea la cîteva lucruri simple,
de care erau legaţi cu patimă pentru
totdeauna: barca, uneltele de pescuit,
Dunărea cu braţele, bălţile şi ostroavele
ei. Cu ele în preajmă, se simţeau mari
şi tari, slobozi şi izbăviţi de nefericirile
lumii”) şi bolta înstelată („Supţi de
apă, împovăraţi, slăbiţi din toate
încheieturile, dar cu inimile împăcate
de treaba bună ce o înfăptuiseră,
înaintau ca două arătări spoite de
razele lunii, ale căror umbre se legănau
prelungi, asemenea unor prăjini
nesfîrşite, înaintea lor. Pe Calea Laptelui,
cetele de suflete ale robilor, însoţite
de cîntecul înfiorat al greierilor şi de
plesnetele răsunătoare ale avaţilor pe
faţa neclintită a apei, urcau în veşnicie...”)
reprezintă, într-o cheie de lectură
aproape obligatorie, o istorie a unui
spaţiu românesc, a neamurilor din
preajma Mănăstirii Dervent, conectate
la orizontul nostru mito-poetic.
Fraza lui Ovidiu Dunăreanu pare
deprinsă la şcoala prozatorilor moldoveni,
îmbinînd evocarea, aducereaaminte
cu observaţia atentă a lumii.