Nu este de ignorat faptul că trei dintre producţiile americane înscrise în competiţia Oscarurilor şi aflate şi pe ecranele româneşti trimit într-un fel sau altul la CARTE, la lectură!
În 1937, J.R.R. Tolkien, profesor de literatură medievală la Oxford, publica volumul ce anticipa ceea ce avea să se finalizeze în 1955 ca faimoasa trilogie Stăpînul inelelor - Frăţia inelelor, Cele două turnuri, Întoarcerea regelui. Lumea fantastică - populată cu spiriduşi, vrăjitori şi hobbiţi (fiinţe asemeni oamenilor de talie scundă şi cu tălpi păroase) - gravitează în jurul unuia dintre cele 20 de inele cu puteri magice şi capacitatea de a subjuga universul, evocînd indirect întreaga mitologie a acestui simbol de care şi-au legat numele eroi precum Solomon, Prometeu, Policrate, Gyges, Nibelungii etc.
În 1978 a existat o ambiţioasă tentativă de parţială transpunere cinematografică într-o formulă mixtă de animaţie în rotoscope, datorată lui Ralph Bakshi, regizor cu experienţă în domeniu. George Lukas şi Steven Spielberg au cochetat cu ideea unei ecranizări, dar, pînă la urmă, sorţi au căzut asupra neozeelandezului Peter Jackson. Remarcat în urmă cu 15 ani printr-un scurt metraj intitulat nu întîmplător Prost gust, despre un cretin care salvează omenirea de nişte extratereştri canibali, regizorul, care a interpretat rolul principal, a rămas credincios genului provocator de sorginte primară, perfecţionîndu-se în efecte speciale numerice în cadrul unei companii proprii. Astfel că în 1997, cînd s-a început lucrul la acest proiect de anvergură, şi-a putut lesne întocmi o echipă de 300 de profesionişti de clasă, 20.000 de figuranţi şi cîteva duzini de actori, dintre care cîţiva remarcabili - maturii Ian McKellen, Ian Holm şi tinerii Liv Tyler, Cate Blanchett, Viggo Mortensen, Elijah Wood - care l-au urmat cu entuziasm în patria sa unde descoperise locaţii extrem de spectaculoase cu o vegetaţie luxuriantă, conformă cu viziunea aleasă pentru configurarea peliculei: modern style în varianta sa ondulatorie şi - din păcate - cu sechele artizanale. De unde un supărător aer prăfuit de reconstituire butaforică a ambianţei cărţilor de poveşti vetuste, cosmetizate degeaba într-o ostentativă manieră de un estetism kitsch, îngrozitor de plictisitor prin emfaza extinsă din planul vizual şi în registrul narativ. O pedantă descriere lentă se întîlneşte frecvent în această incursiune bătrînicioasă într-un tărîm de basm unde e clar determinat conflictul dintre buni şi răi. Emoţiile - cîte sînt - provin din performanţele ordinatorului ce s-a luat la întrecere ad-hoc cu imaginaţia autorului cărţii care, de astă dată, a fost integral scenarizată şi filmată aşişderea. Declarînd că-şi dedică opera cinematografică atît celor ce nu cunosc trilogia cît şi celor ce o ştiu pe de rost, Jackson nu se teme nici să-l evoce pe unul dintre personaje, Bilbo, care preferă să stea lîngă foc şi să citească o carte!
Nu trei, ci şapte volume a plănuit englezoaica astăzi în vîrstă de 36 de ani Joanne Kathleen Rowling să-i consacre eroului ei, Harry Potter, care întîmplarea face să se dueleze în reţelele de difuzare planetare cu Frodo Baggins, moştenitorul inelului fermecat. Luate în antrepriză de către Chris Columbus, popularul cineast, primele patru volume (tipărite în 110 milioane de exemplare şi traduse în aproape 50 de limbi străine printre care şi româna) nu mai reprezintă o iniţiere doar în tainele magiei, ci şi ale educaţiei de bună calitate. Erou este un puşti orfan, interpretat cu farmec indicibil de către Daniel Radcliffe, care glisează - la propriu - dintr-o contemporană lume pencilensiană (sic) într-un univers fantastic al unei epoci revolute ce uzează însă de cele mai extravagante tehnologii, cu un real simţ al umorului şi ironiei care molipseşte nu doar distribuţia, în frunte cu Maggie Smith, Richard Harris, John Hurt, Alan Rickman, plus copiii Emma Watson şi Rupert Grint, ci şi spectatorii, mici şi mari. Puse în slujba apărării pietrei filozofale, virtuţile pe care personajele de-o şchioapă şi le cultivă la Colegiul Hogwart sînt de fapt precepte ale descoperirii şi modelării de sine. Ambele superproducţii sînt distribuite în România de către InterComFilm.
De Mărţişor, Agenţia Champions s-a asociat cu ARCUB - care a iniţiat "Săptămîna poveştilor magice" (un salon expoziţional reunind apariţii editoriale, teatru de păpuşi, proiecţii video) - pentru a lansa o producţie Disney-Pixar distribuită în România de către GlobComMedia. Compania monştrilor în regia lui Pete Docter (care conduce o echipă rodată în succese precum Toy Story şi Aventuri la firul ierbii) este un film de animaţie menit atît să-i încînte pe copiii de acum familiarizaţi cu violenţa divertismentului-educativ, cît şi să-i incite pe părinţii cinefili să-şi rememoreze capodopere de referinţă cum ar fi Metropolis (1926) al lui Fritz Lang, Brazil (1985) al lui Terry Gilliam şi - inevitabil - 1984 (1984), ecranizarea lui Michael Radford după romanul scris în 1948 de George Orwell, care a impus terifiantul personaj Big Brother.
Deşi încorporează momente frisonante care îţi îngheaţă sîngele-n vine şi trimit cu gîndul la distopiile mai sus citate, toată povestea aceasta este o îndrăzneaţă tentativă de demistificare a filmului horror, o parodie declarată chiar din prima secvenţă, care se petrece pe platoul de simulare filmică a unei imense corporaţii care produce, captează şi înmagazinează strigăte de spaimă ale copiilor speriaţi de monştrii anume trimişi să le calce pragul în timpul nopţii. Întreg potenţialul de energie astfel dobîndit este administrat cu scrupulozitate de către cei ce diriguiesc Monstropolis. Un adevărat megalopolis a cărui turnantă este uşa, simbolizînd ca-ntotdeauna trecerea dintre două stări, dintre două lumi, dintre lumină şi întuneric, dintre cunoscut şi necunoscut. Pragul dintre cele două tărîmuri se-ntîmplă să-l treacă o fetiţă a cărei imbatabilă armă este rîsul (o altă posibilă trimitere livrescă la "Numele trandafirului" al lui Umberto Eco). Un veritabil frate mai mare îi va deveni copilei tocmai torţionarul pufos, expertul trustului pe care însă micuţa reuşeşte să-l îmblînzească, transformîndu-l nu doar într-un justiţiar exemplar, dar şi într-un prieten devotat. Alături de muzica ataşantă a lui Randy Newman, timbrul vocilor lui John Goodman şi Jennifer Tilly, Billy Crystal, Steve Buscemi, James Coburn contează enorm în personalizarea creaturilor computerizate, care mai de care mai trăsnite. În această împărăţie a uşilor (vezi cadrele demne de Al 5-lea element!), hotarul arbitrar între lumea umană şi lumea bestiilor ce se erijează în salvatori rămîne să funcţioneze în continuare, odată ce călătoria dincolo de limitele condiţiei individuale şi-a atins ţelul!