Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Carlos Fuentes - Copiii de Simona Sora


Carlos Fuentes este, alături de Márquez, Llosa şi Cortázar, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai Boom-ului hispanoamerican. Mexican de origine, Fuentes s-a născut, în 1928, în Panama, unde tatăl său se afla în misiune diplomatică, petrecîndu-şi întreaga copilărie prin diferite capitale din cele două Americi, de unde cosmopolitismul întreagii sale opere, alături de o precoce conştientizare a problemelor şi identităţii mexicane. Primele sale romane, La región más transparente şi Las buenas conciencias ilustrează acest paradox. La începutul anilor ’60, Fuentes, ca majoritatea “capilor” Boom-ului devine un apărător hotărît al revoluţiei cubaneze, scrie articole de un marxism militant, care, însă nu transpare în cele mai bune romane ale sale din această perioadă, La muerte de Artemio Cruz, Aura, Cambio de piel. Capodopera sa, netradusă în româneşte, Terra Nostra a fost scrisă în 1975, după răcirea entuziasmului său marxist, în urma “cazului Padilla”. În continuare, Carlos Fuentes a scris alături de romane (Gringo viejo, Cristóbal Nonato, La Campaña), povestiri, teatru, eseuri, critică literară. Volumul En esto creo (Crezul meu) din 2002 este o originală autobiografie literară, un soi de alfabet personal de la A la Z, în care scriitorul se exprimă pe sine şi lumea în care a trăit, îşi nuanţează convingerile şi le urmăreşte acestora paradoxale arheologii subiective. Prezentăm în aceste pagini un fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.

Am asistat la naşterea celor trei copii ai mei. Prima mea fiică, Cecilia, s-a născut în oraşul México în 1962. Mama ei, prima mea soţie, Rita Macedo, era o foarte frumoasă actriţă metisă, brunetă, cu nişte imenşi ochi migdalaţi şi pomeţi înalţi. Începuse să filmeze Îngerul exterminator cu Luis Buñuel, atunci cînd medicii au avertizat-o ca are nevoie de odihnă: era însărcinată, iar naşterea urma să fie dificilă. De fapt, Rita apare în scena finală a filmului, atunci cînd evadaţii din închisoare se adună într-o biserică pentru a mulţumi şi descoperă, din nou, că sînt închişi... Aşa cum se întîmplă uneori în cinema, ultima scenă este prima filmată. Iată de ce Rita apare doar în finalul filmului.

Naşterea Ceciliei nu a fost însă dificilă. Ci a fost – cum e întotdeauna această întîmplare naturală, reiterată mereu – unică şi miraculoasă. Fiecare părinte leagă naşterea copilului său de întîmplări miraculoase, de neîmpărtăşit şi greu de înţeles pentru altcineva, deşi pricepe foarte bine că el e cel care atribuie venirii pe lume a propriei progenituri un caracter unic. Naşterea Ceciliei a fost o întîmplare muzicală. Poate că am auzit atunci sau mi-am amintit vorbe, imagini, flori, fructe, animale sau păsări, rîuri şi oceane. Nu am făcut însă altceva decît să ascult muzică. Nu am nici o explicaţie pentru asta. Şi nici nu fabulez. Mărturisesc doar. În clipa în care Cecilia şi-a făcut apariţia şi a scos primul ţipăt, am ştiut că ascultam glasul naturii, cel mai recent, dar şi cel mai vechi din lume. A auzi vocea unei fiinţe care se naşte înseamnă a auzi ecoul începutului tuturor lucrurilor. Şi mai înseamnă să auzi un cîntec pasionat. Atunci cînd se naşte, o fetiţă nu ţipă doar pentru că aşa e natural. Prin intermediul vocii, firea ei profundă stabileşte o legătură, o punte deschisă spre lume, spre cultură, spre iubire. Acesta este miracolul naşterii.

Cecilia a venit pe lume din “ţara nimănui” în “ţara tatălui”. A dat glas de îndată gingăşiei şi, îmbrăţişînd-o pentru prima oară, am simţit cum corpurile noastre se exprimă în deplină libertate. Tată şi fiică, separaţi unul de altul, însă amîndoi stăpîniţi, în frumuseţea unei clipe, de o sexualitate liberă în care dorinţa şi plăcerea legăturii amoros-filiale se confundă.

“Castronaşul”, “Grăsuţa”, “Ex-Grăsuţa” – aşa o numea Bunuel pe Cecilia, pe măsură ce ea creştea, iar el renunţa la cruda sa fantasmă de a-i smulge copilei căpşorul ei rotund şi de a juca fotbal cu el. A crescut bîntuită de tensiuni, de sentimente de abandon, căpătînd o privire pătrunzătoare, critică şi realistă, asupra lucrurilor; azi, în pragul vîrstei de patruzeci de ani, debordează de o vitalitate delicată şi de o existenţă lipsită de orice complezenţă atît faţă de ea însăşi, cît şi faţă de cei din jur. Cu mine e mai degrabă tandră, decît riguroasă.

Privind cum se desfăşoară viaţa fiicei mele, rămîn totuşi blocat în clipa aceea inaugurală a apariţiei ei pe lume, cînd am ascultat muzica necesităţii şi dorinţei. Un strigăt de ajutor, de bucurie şi tristeţe care apoi se pierde, fiindcă vorba şi cîntul nu mai reprezintă acelaşi lucru. Viaţa practică nu permite această suprapunere. E privilegiul naşterii de a se desfăşura melodic. Iată de ce am numit-o Cecilia, după sfînta protectoare a muzicii, condamnată la moarte prin sufocare în propria ei baie şi decapitată abia după trei tentative nereuşite ale soldatului roman care a lăsat-o să agonizeze trei zile încheiate. Dăm nume ca să exorcizăm.

În 1972 m-am căsătorit cu cea de-a doua soţie, Silvia Lemus, iar cea de-a doua fiică a mea, Natasha, s-a născut la Washington în 1974. Era o fetiţă jucăuşă, veselă, plină de imaginaţie şi umor. Marea iluzie a unui tată e aceea că fetiţa sa va zburda mereu în preajma lui, afectuoasă, că va intra mereu în camera lui sărind într-un picior. Fotografiile însă se voalează, voalurile se sfîşie, mătăsurile se îngălbenesc. Nu rămînem niciodată la vremea primei comuniuni.

“Melania – a spus o dată Natasha, intrînd în bibliotecă împreună cu micuţa ei prietenă de patru ani – hai să te prezint tatălui meu. Are o sută de ani.” Avem alte ritmuri de îmbătrînire. Trăim conflictul dintre despărţire şi regăsire. Atunci cînd triumfă despărţirea, nu trebuie să căutăm vinovaţi şi nevinovaţi, ci trebuie să încercăm din răsputeri să ne reglăm conturile între noi, să regăsim echilibrul – cu părinţii, cu copiii – în sinele nostru profund.

Natasha şi cu mine am fost atît de aproape şi atît de departe unul de celălalt, ca două personalităţi diferite în aceeaşi piele. Ea vorbea despre “trista iarnă” a tinereţii sale, de repetatele încercări de a deveni femeie, de a se inventa şi a se reinventa o dată şi încă o dată. Vroia să placă. Vroia să surprindă. Uneori era o exilată avidă să se întoarcă acasă. Pe o insulă pustie a găsit un cufăr cu cărţi, iar la întoarcere şi-a surprins maeştrii corectîndu-i, simţindu-se mai bună ca ei şi sfîrşind prin a-i exaspera: “Ai citit prea mult, fetiţo”.

Ştia prea mult, se ascundea în faldurile unei culturi pe cît de strălucitoare, pe atît de blestemate. Nu ştia să se inventeze pe sine într-un alt scenariu sau pe o bucată de hîrtie. Trebuia să-şi joace singură propria-i piesă. Nu putea să iasă din singurătatea plăcerilor intangibile şi neguroase în spaţiul în care se petrece comunicarea cu ceilalţi, scriind, jucînd, dînd ocazia talentelor sale de a se manifesta. Nu reuşea să descopere locul în care a fi tot ceea ce vrei să fii este suprema virtute.

Natashei i-am dat numele frumoasei Natasha Rostova din Război şi pace, dar şi pe cel al Filippovnei lui Dostoievski.

Fiul meu a fost un tînăr artist cu un destin pe care nimeni nu l-ar putea reformula, fiindcă era destinul artei, al operelor ce-i supravieţuiesc artistului. Atingîndu-i fruntea fierbinte, mama se întreba dacă nu cumva în acest tînăr artist care era fiul ei se suprapuneau prea exact iniţierea superioară şi destinul. Chipurile torturate de erotism din tablourile sale nu reprezentau o promisiune, ci o concluzie. Nu erau un început. Erau, în mod inevitabil, un sfîrşit. Înţelegerea acestui fapt o nemulţumea, fiindcă mama dorea să vadă în evoluţia fiului său realizarea unei personalităţi ale cărei bucurii erau legate de creativitatea sa. Nu era drept ca trupul să-l trădeze, ca trupul, în mod catastrofal, să nu depindă de voinţă.

Îşi privea fiul lucrînd, abstras, fascinat, fiul meu îşi va descoperi darurile, dar nu va avea timp pentru cuceriri, va lucra, va imagina, dar nu va avea timp să-şi termine operele. Pictura sa este inevitabilă, aceasta e recompensa, fiul meu nu poate înlocui pe altcineva şi nu poate fi înlocuit în ceea ce doar el face, n-are importanţă pentru cît timp, nu există frustrare în opera sa, deşi viaţa sa rămîne incompletă...

Atunci cînd am scris aceste rînduri, cu cîţiva ani în urmă, mi le-am închipuit ca fiind un exorcism, nu o profeţie. Mă gîndeam la fiul meu Carlos Fuentes Lemus, născut la Paris pe 22 august 1973 şi mort la Puerto Vallarta, Jalisco, pe 5 mai 1999. Cînd abia începuse să meargă – în acea vreme trăiam, mama lui şi cu mine, într-o fermă din Virginia –, trupul său se umplea de vînătăi, iar articulaţiile i se tumefiau. Am aflat repede cauza. Din cauza unei mutaţii genetice, Carlos suferea de hemofilie, o boală care împiedică coagularea sîngelui. De la o vîrstă foarte fragedă a trebuit să facă injecţii cu elementul coagulant care îi lipsea, aşa-numitul Factor Opt. Am crezut că aceste injecţii, chiar neplăcute, ar putea fi remediul pentru întreaga lui viaţă. Contaminarea rezervelor de sînge cu virusul SIDA i-a expus îmbolnăvirii pe hemofili, uneori prin decizii medicale greşite, alteori prin iresponsabile acte criminale ale autorităţilor din Europa şi din Statele Unite. Bolnavul de hemofilie a rămas fără apărare, expus unor infecţii îngrozitoare şi şubrezirii sistemului său imunitar.

Carlos a avut o copilărie plină de durere, însă, foarte devreme, într-un fel mai mult decît intuitiv, ca şi cum precocitatea sa ar fi fost o anticipare a morţii şi o accelerare a vieţii sale creative, a început să-şi dedice întreg timpul artei cuvintelor, muzicii şi formelor. La vîrsta de cinci ani a cîştigat Premiul Shankar pentru Desen, acordat în India, la New Delhi. Îndrumătorii săi de la şcoala primară pe care Carlos o frecventa, la Princeton, au trimis primele lui încercări la concurs, fără ca el sau noi să ştim ceva despre asta. De atunci înainte, Carlos nu a mai abandonat niciodată stiloul, în primul rînd, penelul, în al doilea rînd, şi timpuriile lui pasiuni artistice: Van Gogh şi Egon Schiele. ş...ţ

Chiar şi pe patul de spital, pe care a trebuit să rămînă în perioada cînd îşi recăpăta, în mod miraculos, vederea şi auzul, dar îşi pierdea – adesea din pricina unor iresponsabile şi impardonabile erori ale chirurgilor – alte funcţii vitale, Carlos nu a abandonat nici o clipă hîrtia şi stiloul, desenul şi poemele, într-o căutare febrilă a sensului profund al tuturor acelor lucruri care îi luminau viaţa ce se scurgea din el. Miracolul de care vorbesc are un nume: atenţia unui eminent epidemiolog mexican, doctorul Juan Sierra, care l-a redat, nu doar o dată, pe Carlos vieţii creative.

Carlos şi-a împlinit traiectul său artistic cu înfrigurare, cu bucurie, cu durere, însă fără a se plînge vreodată. Ochii săi adînci, strălucitori uneori, absenţi alteori, ne spuneau că durerea trupului fiecăruia e nu doar de netransmis, ci şi inimaginabilă pentru ceilalţi. Dacă nu ar fi reuşit să o transmită într-un poem sau într-o pictură, durerea ar fi rămas, pentru vecie, mută, solitară în interiorul trupului suferind. E o mare diferenţă între a spune “mă doare tot trupul” şi a spune “trupul doare”. În marea ei carte Corpul dureros, Elaine Scarry ridică această problemă insolubilă: cum să vorbeşti despre o durere sau alta? Fiul meu Carlos şi-a pus această întrebare cu înfrigurare verbală şi vizuală. “Voi mai trăi şi mîine?”, se întreabă într-unul dintre poemele sale.



Voi mai trăi şi mîine? Nu ştiu să

spun.

Ştiu doar că nu voi dispărea făr’

să mă zbat.

Odaia-aceasta-mi este centrul.

Gîndul ascuns îmi este fuga.

Cu ochii închişi,

ca să ascult o temere pitită în

tăcere,

teama-mi care se sfarmă şi

devine

răul necunoscut.

Fie binevenit misterul.

Dar felu-mi de-a răspunde, pe

care nu-l ştiam,

misterios chiar mă doboară.

Atunci teama-mi nu are vreme

să îşi gîndească propria-i groază

iar frumuseţea toată mă subjugă.



Preştiutul nu există

Şi asta e teama cea mare.

...

Vreau să te văd

în aceeaşi poziţie, zguduită-n

plîns,

lipsită pentru doar o săptămînă

de firavele-ţi proptele.

“Fiecare bărbat ucide ce

iubeşte.”

Fiece femeie se va lăsa-n iubire

Pînă la moarte.

Ce e iubirea pîn’ la moarte?

E doar un pelerin

Prin toate văile asemenea?



Fiul meu se identifica îndeaproape cu acei artişti care muriseră de tineri, John Keats, Egon Schiele, James Dean, Gaudier-Brezka... Nu au avut timp, îmi spunea Carlos, să fie altceva decît ei înşişi. O dată i-am vorbit despre unchiul său dispărut, Carlos Fuentes Boettiger, fratele tatălui meu, mort la douăzeci şi unu de ani de febră tifoidă, pe cînd îşi începea studiile în México. Asemenea lui Carlos-fiul meu, Carlos-unchiul a început să scrie devreme şi a editat în Jalapa, Veracruz, o revistă literară care s-a bucurat de sprijinul poetului Salvador Díaz Mirón. Există o stranie asemănare între poemul fiului meu mort la douăzeci şi cinci de ani şi un altul scris de unchiul meu mort la douăzeci şi unu de ani. Regăsesc în revista Musa Bohemia acel poem scris de unchiul meu, Carlos Fuentes, în 1914:



Mi-e teamă de odihnă, detest

răgazul...

Mă înspăimîntă noaptea.

Căci atunci viaţa-mi devine un

reproş,

mă priveşte grav şi îmi arată

apoi

îngrozitorul spectru, temuta

bătrîneţe.



Nici unul dintre cei doi Carlos nu a ajuns la “groaznica bătrîneţe”, însă teama de ceea ce nu poate fi prezis ne apropie – pe soţia mea şi pe mine, părinţii lui Carlos Fuentes Lemus – de durerea pe care astăzi o înţelegem mai bine, cunoscînd şi experienţa atîtor prieteni ai noştri care au pierdut devreme un copil.

O sumă de umbre, fatalităţi întreţesute şi moarte, alături de cei ce au fost şi de lucrurile pe care le-au lăsat, inerte, într-o cutie, într-un dulap, într-un aşternut pustiu sau o pagină nescrisă. Mai presus de toate luptăm pentru a păstra căldura acelor lucruri, forma cutei, urma călătorului... Cît de bucuroşi am fost atunci cînd am aflat că, în ultima noapte a vieţii sale, Carlos, cu intuiţia sa fericită şi redutabilă, le telefonase din Puerto Vallarta tuturor prietenilor săi, răspîndiţi în întreaga lume, povestindu-le planurile sale de a-şi termina filmul, de a-şi publica volumul de poeme, de a-şi deschide o expoziţie, spunîndu-le că era mulţumit, puternic, plin de creativitate, îndrăgostit de logodnica lui, Yvette. În dimineaţa următoare avea să cadă fulgerat de un infarct pulmonar.

Am rămas singuri, Silvia şi cu mine. Prietena noastră dragă, Carmen Balcells, a înţeles mai bine ca oricine relaţia dintre mamă şi fiu:

Mă gîndesc mai ales la Silvia, care şi-a dedicat întreaga viaţă sănătăţii acestui copil, trăind permanent cu frica în sîn. Îmi aminesc foarte clar de o vizită pe care i-am făcut-o lui Carlos la New York, cînd m-au impresionat fragilitatea lui şi zbuciumul Silviei, cea care părea nu atît o mamă, cît o logodnică sau o prietenă intimă oferindu-şi sprijinul neclintit unui băiat plin de nelinişti şi de dorinţa de a pătrunde într-o normalitate care, pentru el, nu a fost niciodată posibilă...

Exorcizările morţii se transformă uneori în profeţii ale vieţii. Carmen Balcells are dreptate. În romanul meu Anii cu Laura Díaz am evocat moartea unchiului meu Carlos Fuentes, petrecută în Veracruz, la începutul secolului, însă, scriind-o, am vrut să evit moartea fiului meu Carlos, transformat în cel de-al doilea Santiago, în genealogia Laurei Díaz:



“Tăcere. Linişte. Singurătate. Iată ce ne uneşte, gîndea Laura, ţinînd mîna fierbinte a lui Santiago între palmele ei. Nu există un respect şi o tandreţe mai mari decît acelea de a sta împreună, tăcuţi, trăind alături, trăind unul pentru celălalt, fără a o spune vreodată. A fi explicit ar putea însemna o trădare a acestei tandreţi atît de profunde, ce s-ar putea revela doar printr-o tăcere asemănătoare unui ghem de complicităţi, divinaţii şi acte de graţie... Toate aceste lucruri le trăiau Laura şi Santiago, în timp ce fiul murea, şi ştiau amîndoi că va muri, complici, intuindu-se reciproc şi mulţumiţi unul de celălalt, fiindcă unicul lucru pe care hotărîseră să-l lase să iasă la suprafaţă era compasiunea. Privirea strălucitoare a băiatului, venind din orbitele-i din ce în ce mai adînci, adresau lumii şi mamei – care se suprapuneau în sufletul copilului – următoarea întrebare: “Cine are dreptul să mă compătimească?”. Nu mă trădaţi prin mila voastră. Voi fi bărbat pînă la sfîrşit. “



Cel care lucrează noaptea ajunge să se simtă creatorul lumii. Dacă el nu şi-ar îndeplini sarcina nocturnă, soarele nu ar mai apărea a doua zi. Cînd eu mă duceam la culcare, Carlos trecea să-mi spună noapte bună, înfăşurat într-un vechi halat de baie. Odată însă, crezînd că dorm, s-a îndepărtat murmurînd “I am damned” – “Sînt blestemat”. Era momentul în care intra în noapte, iar noaptea îi dădea toată educaţia de care avea nevoie. Noaptea era metafora sa. Noaptea cobora şi nimic nu putea s-o oprească. Era ora creaţiei împotriva întunericului şi a morţii.

Moartea lui Carlos ne-a făcut – pe mama lui şi pe mine – să percepem o realitate indestructibilă. El continua să trăiască în noi şi noi ştiam acest lucru. Nu ştiu dacă aceasta e o consolare suficientă pentru interogaţia permanentă la care ne supune pierderea unei promisiuni. “A muri de tînăr este o porcărie”, ne spune prietenul nostru, sciitorul catalan Terenci Moix. Am simţit obligaţia de a face pentru cel plecat ceea ce el n-a mai putut face. Această experienţă pioasă nu e însă de ajuns. Trebuie să ştim că propriii noştri copii, vii sau morţi, fericiţi sau nefericiţi, activi sau pasivi, au reuşit să aibă ceea ce noi n-am avut. Ei sînt mai mult decît părinţii şi mai mult decît ei înşişi. Ei deschid compasul aşteptării noastre. Şi ne impun decenţa paternă de a fi invizibili, pentru a nu scădea cu nimic meritul progeniturii, responsabilitatea fiului care are nevoie să creadă în libertatea sa, să se ştie plăsmuirea propriului destin. Copiii noştri sînt fantasmele descendenţei noastre. Iar fiul, cum atît de minunat a spus Wordsworth, este tatăl bărbatului.

Surorile lui l-au însoţit pe Carlos şi dincolo de moarte. Natasha a scris despre el: “Carlos era romantic şi cred că pentru lumea şi pentru mintea lui, mai curate ca multe altele, moartea sa a fost mai frumoasă decît două luni petrecute în spital. Prinţ străin, nu era nimeni să nu te iubească!”. Iar Cecilia, care a fost alături de noi mereu, a adunat pe o casetă video toate momentele care ne-au rămas din viaţa fratelui său. Văzînd omagiul fiicelor mele pentru unicul meu fiu, am înţeles că un tată trebuie să-i fie recunoscător fiului său chiar şi pentru o singură zi de viaţă trăită pe pămînt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara