Carles Cortés a publicat la începutul carierei sale povestiri şi nuvele, însă adevăratul său debut literar îl reprezintă romanul Veu de dona – Voce de femeie (Columna, 2001), tradus în spaniolă (Brosquil, 2005), şi câştigător al premiului „25 d’Abril” (Benissa). Trei ani mai târziu publică Marta dibuixa ponts -Marta desenează poduri (Brosquil, 2003) a cărui versiune spaniolă apare în 2008 la aceeaşi editură, primind premiul „Ciutat de Sagunt 2003”. Ambele romane se găsesc în momentul de faţă la a patra ediţie. Este autorul biografiei pictorului Antoni Miró şi coautor al volumului de povestiri erotice Directe al gra– Direct la subiect (Brosquil, 2007). În anul 2008 publică Els silencis de Maria –Tăcerile Mariei (Brosquil). Ca dramaturg a scris Fets de rei – Faptele regelui (2008) şi Silencis –Tăceri (2009).

I

Am fost şi eu tânără... Şi nu e chiar atât de mult de atunci, deşi aşa s-ar părea la prima vedere. Ei bine, vă dau cuvântul meu că nu! Erau alte timpuri, ştiu, dar oamenii nu erau mai puţin fericiţi decât acum! Aveam şi noi greutăţile noastre, dar şi bucurii, neînţelegeri, speranţe, la fel ca voi. La urma urmelor, erau timpuri, sunt convinsă, asemănătoare cu cele pe care le trăiţi voi acum. E drept că sunt şi diferenţe, şi schimbări, şi o firească distanţare, însă în fond, vremurile seamănă, sunt aproape la fel, dacă mă gândesc bine. Acum parcă nu-mi mai vine să ies din casă, uitaţi-vă la mine, stau cu picioarele sub măsuţa asta cu radiator şi falduri până-n pământ, cum stăteam pe vremuri la vasul cu mangal, tânjesc după căldură, fiindcă picioarele mele nu mai au vigoarea de altădată... şi, pe deasupra, afară e frig, foarte frig, nu v-aţi dat seama? Cu siguranţă la noapte o să ningă, îndesat, cu fulgi albi, flori de ger... demult nu mai ningea în sat! Vremea s-a schimbat, nu mai e ca-nainte când era frig cu adevărat şi ne duceam la culcare cu speranţa că în ziua următoare nu trebuie să mergem la şcoală fiindcă nu se poate deschide nici uşa de nămeţi. Şi aşa se şi întâmpla, a doua zi nu mergeam la şcoală, şi ningea, ningea din belşug, cădea zăpada cu carul, totul devenea alb, totul devenea întuneric o oră mai târziu, şi-n casă lumina se topea... Deschideam fereastra pe furiş, când mama nu era atentă, şi nu vedeam decât zăpadă, şi iar zăpadă, iar cerul era lăptos şi dens... O chemam pe soră-mea... Sara, vino degrabă să vezi cum se aşterne! Şi cam asta era totul! Din nou la culcare, din nou sub treptata căldură a păturilor care-mi acopereau corpul. Ce pături erau pe vremea mea, zdravene, nu ca cele din ziua de azi, care, vedeţi bine, nici nu se pot numi pături. Două fire două paie şi groase ca o coală de hârtie. Pe vremuri erau din lână, cergi miţoase, nici nu ştiu dacă se mai foloseşte cuvântul ăsta, şi ţineau de cald cu adevărat... era cu totul altceva! Erau zile de iarnă când mama ne învelea cu atâtea pături încât ne trezeam dimineaţa de parcă eram bătuţi... Ne dureau toate părţile copului, dar mai ales oasele sub greutatea straturilor care ne oprimaseră de-a lungul nopţii. Totuşi, trebuie să recunosc că frig nu înduram. Despre ce vorbeam? A, da, despre zăpada care cădea din senin, neîncetat, toată noaptea. Mi-am adus aminte ce voiam să vă povestesc. Într-o zi, fratele meu mai mare, tataia Andreu, despre care v-am mai vorbit şi altă dată, n-a reuşit să mai ajungă acasă de la teatru unde se dusese să vadă una din scenetele hazlii pe care le aduceau în sat duminica după-masa. În timp ce el era la teatru, a nins întruna, nu se mai oprea, iar zăpada s-a aşezat de un metru, de nu se mai puteau deschide nici porţile la curţi, nici uşile la case. Când a început spectacolul, afară ningea îndesat, dar nimănui nu i-a trecut prin minte că se poate înzăpezi totul în mai puţin de o oră şi jumătate sau că va ninge aşa de mult încât să nu se mai poată ieşi afară de nămeţi. În cele din urmă, au reuşit să iasă de la teatru pe fereastră şi, care cum a putut, să se aciuiască pe la casele din apropiere, însă până la noi nu era chip să ajungi; trebuia făcută potecă din şosea până la casa părintească, cam pe unde ar fi trebuit să fie drumul, care oricum, ori de câte ori ploua sau burniţa nu mai era bun de nimic. Gândiţi-vă că asfalt nu era cum este acum, nici nimic altceva care să-i semene... însă totul era atât de frumos, atât de alb când ningea... câte amintiri! Şi câte vise nu aveam, copil fiind! Jaume, mamă, vrei să te uiţi dacă n-a ieşit cumva radiatorul din priză? Mi-e tare frig şi mă cam ia o durere de oase... Vă spun eu, ascultaţi-vă visele, ascultaţi de amintirile din trecut... o să ajungeţi la mintea mea, la cei şaptezeci şi patru de ani ai mei, câte nu mi-a fost dat să văd, şi bune şi rele.