Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
„Care e problema?” de Mircea Mihăieş


Împingerea în arenă a vrăjitoarelor, a cititorilor în palmă, stele, cafea şi prostie omenească arată disperarea actualei Puteri. Dar şi dispreţul faţă de populaţia la al cărei vot, totuşi, aspiră. Să faci un asemenea tărăboi bazându-te pe cărţile soioase ale cutărei ţaţe cu fote largi înseamnă a fi dat şi tu, Putere politică, în mintea copiilor. Stau şi mă gândesc din cerebelul cui o fi ieşit parascovenia: din a lui Mister Palmier? Din a ex-ministrului de la Informaţii, omul obişnuit să mănânce diversiuni pe pâine? Din a şmecheraşului ajuns căpetenia oştirii? Sau chiar din a marelui bos?

Încerc, aşa cum mi-am promis, să nu mai rostesc numele bandei de la guvernare, dar văd că-mi vine foarte greu. Mă aflu în situaţia celui care se luptă cu Necuratul, însă nu vrea să-i pronunţe numele. A-i numi, înseamnă nu doar a le face reclamă, ci şi a te murdări inutil. Aceşti indivizi n-au, constat când vreau să-i descriu, nici o consistenţă. Oricât aş întoarce-o, oricât aş învârti-o, pe lângă funcţii şi grade, nu e nimic de spus despre ei. În afara potlogăriilor, n-ai ce să le ataşezi de trupuri. Ce e drept, au grijă singuri să-şi pavoazeze preţioasele contururi: care cu o mustaţă, care cu-o burtică „aristocratică”, care cu-o amantă top-model, şi mai toţi cu-o privire tâmpă, de gonaci în slujba şefului unic. Şi care cu niscaiva alice de vânătoare.

Aerul deprimat ce învăluie viaţa politică românească se transmite, desigur, până în cel mai izolat cătun al ţării. Când la vârf s-au bulucit toate gloabele, nesimţiţii, nesătuii şi ticăloşii neamului, presiunea asupra marginilor trebuie să fie enormă. De trei ani încoace, pesedeii zburdă ca-n picturile lui Chagall. Compromiterea, sub Emil Constantinescu, a ideii că la „dreapta” se află oameni de mai bună calitate decât la „stânga”, aneantizarea unor instituţii precum Alianţa Civică, amuţirea întristătoare a Grupului pentru Dialog Social, „ancanaiarea” partidelor în care ne puneam ceva speranţă, precum UDMR-ul (care-a dovedit că între ungurii noştri presupus pro-occidentali şi românaşii noştri balcanici nu e, în materie de ciolan, nici o diferenţă), scufundarea după sistemul „ciocu’ mic” a multor ONG-uri ce promiteau să joace un rol important în democratizarea ţării nu anunţă nimic bun pentru anul 2004.

S-a văzut, de Crăciun şi Revelion, că blocarea la mantinelă a singurilor oameni din opoziţie despre care s-a auzit după 2000, Băsescu şi Stolojan, s-a desfăşurat la perfecţie. Abia dacă l-am întrezărit pe primarul general al Bucureştiului apăsând pe-un comutator ce aprindea luminile pe Magheru. Despre Stolojan — parc-ar fi fost plecat nu doar din ţară, ci chiar de pe planetă! În schimb, atacul violent asupra creierelor n-a prididit nici o clipă. Programele de televizor sunt concepute după mintea unor oligofreni, cu văditul scop de a-i cretiniza şi pe puţinii cetăţeni rămaşi imuni la atrocităţile morale pesediste.

Vulgaritatea, superficialitatea crasă, exaltarea imbecilităţii, senzaţionalismul de coteţ, sexualitatea respingătoare sunt „ideile” promovate de absolut toate posturile de televiziune cu bătaie naţională. Dacă-ndrăzneşti să le spui c-au coborât sub nivelul dughenelor de cartier, îţi răspund acru: „Nu te pricepi! E un format împrumutat din Occident!” Chestia asta cu „formatul” s-o spuie lu’ mutu! Evident că şi la televiziunile occidentale se transmit multe tâmpenii. Dar nici una dintre ele nu va da în prime-time ororile care fac ravagii la noi. În România se preiau dinadins „formatele” dubioase, şuşele sentimentaloide, imbecilităţile cu panaş, excentricităţile cu iz scabros. N-am prea observat ca vreun post românesc să imite modelele „main stream” din Vest. Chiar şi atunci când cumpărăm un program de succes, o facem trăgând cu ochii la Istanbul.

Abili nevoie mare, politicienii Puterii se conformează imediat „formatului”. Culmea e că modelul face ravagii indiferent de vârstă. Fie că sunt trecuţi prin ciurul şi dârmonul comunismului şi securismului, fie că abia le-au mijit tuleiele, au un aer comun, inconfundabil, amestec de aroganţă, cinism şi odioşenie. Îi recunoşti uşor după felul în care-şi micşorează ameninţător ochii atunci când sunt puşi în dificultate. Dar îi recunoşti mai ales după vocea lătrată ce rosteşte noua parolă ce-i aşază deasupra vulgului: „Care e problema?”.

Dezinvoltura de mahala a acaparat întreaga plajă a Puterii. Pentru ei, nu există chestiuni nerezolvate, ci doar penibile interpelări ale unor terchea-berchea, scamele sonore ale nepricepuţilor şi obrăznicia celor care îndrăznesc să le vorbească de respectarea legii. Îi spui, de pildă, unuia: „Domnule senator, cum e cu sutele de mii de dolari primiţi de la o bancă pe care-aţi ruinat-o?”. După ce te va contempla cu milă, nu va ezita să-şi plaseze cunoscuta replică: „Şi care e problema? Era banii matale?”. Pe altul, tânără şi lugubră figură, nici nu-l poţi întreba nimic, pentru că magicele vorbe îi ies pe gură cu frecvenţa expiraţiei. Îl avertizezi c-a luat-o cam devreme cu stilul arogant, c-a pus instituţia în fruntea căreia se află în slujba unor nemernici, însă nici n-apuci să termini fraza că replica vine ca o secure: „Ei şi, care e problema?”.

Prin ministere, la cabinetul premierului, la preşedinţie, formula a devenit cheie universală. Până şi-un Păunescu, mare poftitor de doctorate, n-ar ezita să ţi-o trântească între ochi dac-ai avea proasta inspiraţie să-i spui că un doctorat e o lucrare ştiinţifică, adică altceva decât însăilarea de palavre gazetăreşti pe care-a avut nesimţirea s-o prezinte Catedrei de Literatură română a Universităţii din Bucureşti. Iar dacă n-o să-l scoată din teacă pe „Care e problema?”, o să-ţi spună, aşa cum o face avocatul său din oficiu, că el e un „personaj atipic”, c-a abordat un „subiect atipic” şi-a rezultat, desigur, o „lucrare atipică”.

Bine-bine, dar dacă Păunescu e atât de „atipic”, de ce-o fi vrând el să dobândească un grad didactic atât de tipic, cum e doctoratul? E imposibil ca la secretariatul Universităţii din Bucureşti să nu fie afişate cerinţele privind lucrările de doctorat. Aşa se procedează, legal, în orice instituţie de învăţământ superior. O ştiu de la propria mea universitate, unde o vitrină expusă într-un punct de mare vizibilitate conţine, în detaliu, normele de redactare a tezelor de doctorat. Sunt specificate inclusiv distanţa dintre rânduri şi mărimea literei! Un „Care e problema?” sictirit printre dinţii care-au muşcat de-atâtea ori turul pantalonilor lui Nea Ceaşcă, va pune, desigur, capăt discuţiei. Dar nu va rezolva şi problema, oricâte semne de întrebare vor aşeza pesedeii după ea.

Tonul căznit-superior prin care potentaţii zilei se stropşesc la tine e menit, fireşte, să te facă una cu pământul. „Adică cum, tu, un neica-nimeni, te-ai trezit să ne contrezi? Tu nu vezi c-o ducem din succes în succes? Nu vezi cât ne iubeşte poporul? Nu simţi ce entuziasm e în ţară? N-ai citit sondajul Gallup? Ce urmăreşti, nenorocitule? Ce nu-ţi convine? Vrei să destabilizezi ţara? Cine te plăteşte ca să denigrezi realităţile guvernării noastre?”

Chestia cu Gallup-ul e tare de tot. Dac-am ajuns să-i falsificăm şi pe ăia, suntem mari! Dar de plătit, adevărul e că nu mă plăteşte nimeni. Nici măcar guvernul. La salarul pe care-l am de la Universitate, continui s-o mint şi azi pe mama că sunt plătit de trei ori mai bine decât în realitate, pentru că altfel ştiu c-ar refuza să se lase ajutată.

Dar asta — cu atât mai mult cu cât nu e doar a mea — e cu adevărat o problemă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara