Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox,
Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 284 pag.

Gelu Negrea este cunoscut deja ca un exeget înfocat al lui Caragiale, prin volumele Anti-Caragiale şi Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z). Noul eseu monografic, Caragiale. Marele paradox, demonstrează, o dată în plus, la longue durée a marilor pasiuni. O pasiune intelectuală, fireşte, care presupune efortul unei cunoaşteri cu ochii larg deschişi, la nevoie, chiar cu lupa detectivistică a lui Sherlock Holmes.

Cercetătorul se dovedeşte cumva afin cu spiritul lui Caragiale, de care se apropie cu dezinvoltură, cu familiaritate discursivă (de multe ori, numindu-l „nenea Iancu”), fără complexul sfintelor moaşte, frecvent în abordarea critică a „marilor clasici”. Demonul polemic şi demistificator se manifestă însă, îndeosebi, în dialogul cu ceilalţi interpreţi ai autorului Scrisorii pierdute, care nu scapă de înţepătura floretei ironice, uneori de-a dreptul maliţioase: „aplecarea psihanalizabilă spre evidenţierea cu orice preţ a morbidului, a diformului, tendinţa funciară de a scurma cu voluptate în pubela supraîncărcată cu mizerie (reală sau imaginară) a istoriei şi a prezentului comun, de a vedea mai mult partea rea şi murdară a vieţii şi de a o judeca tendenţios şi hipercritic cu măsuri, rigori şi exigenţe disproporţ ionate”. Receptarea operei lui Caragiale intră, astfel, în aria unei problematici obsedante a culturii noastre, mai precis, pe orbita discursului identitar. De aceea, „restituirea adevăratului spirit al literaturii lui Caragiale (…) reprezintă mai mult decât o miză literară esenţială pentru configurarea adecvată a morfologiei şi sintaxei culturii române; poate fi o şansă de reconstrucţie morală şi de revizuire identitară”. Dincolo de multiplele sale paradoxuri, „Marele paradox” nu este „al literaturii lui Caragiale, ci al României reale”, în care „ficţiunea se dovedeşte mai durabilă şi mai semnificativă decât realitatea”. Şi, dacă dăm credit demersului revizionist din această carte, nu atât ficţiunea operei lui Caragiale a înlocuit lumea reală a acelei vremi, cât, mai ales, „ficţiunea” receptării sale antume şi postume.
În viziunea cutezătorului Gelu Negrea, „adevăratul spirit”, „tonul veritabil al creaţiei caragialiene” ar fi acela romantic. Pentru susţinerea acestei „teze” – principala, de altfel – se consumă un considerabil arsenal bibliografic, mereu corelat cu priza directă a textelor. Deşi nu se pot eluda anumiţi topoi romantici, influenţe (câteodată inconştient asimilate) din l’air du temps, reziduuri ale romantismului (mai degrabă minor), Caragiale fiind, desigur, şi un „copil al secolului său”, argumentaţia nu mi se pare întru totul convingătoare. Cănuţă, de exemplu, este văzut ca un „personaj romantic par excellence” prin incongruenţa lui cu lumea. Dar, fără „profunzimea” pe care nu i-o concede (pe bună dreptate), mai este acesta cu adevărat un personaj romantic? Caţavencu ar fi şi el, de asemenea, un personaj romantic prin lipsa de măsură. Poate, însă ce ne facem cu atitudinea finală de „pupat toţi piaţa Endependinţi”? La fel, Miţa, pasională până la teribilul gest răzbunător de a arunca asupra amantului cu „vitrion englezesc”, tragedia fiind ocolită doar prin intuiţia salvatoare a spiţerului. Spune Gelu Negrea într-o paranteză: „Că doar n-o să ne-o imaginăm pe nebună spovedindu-se la farmacist şi mărturisind, hodoronc-tronc, scopul real al procurării vitriolului!?”. Tocmai: exact aşa ne-o imaginăm şi în acel moment, după cum se arată de-a lungul piesei, adică volubilă şi indiscretă, melo- şi nu dramatică. Din păcate, spaţiul nu-mi permite lărgirea discuţiei. Cert este că autorul eseului se războieşte cu „fantoma caragialismului” aproape până la „uciderea” acelui Caragiale îndeobşte (re)cunoscut drept scriitor satiric şi naturalist, deci, oricum am da-o, complex, oximoronic. În privinţa omului Caragiale, Gelu Negrea nu este deloc indulgent, aşezându-l într-o lumină revelatoare crudă. De aceea, o frază mai din excipit stârneşte, cel puţin, zâmbetul: Caragiale „nu înţelege să-i tolereze în continuare şRomânieiţ apucăturile balcano-fanariote”. Acelaşi tip de apucături pe care Caragiale le avea – le prezintă şi criticul aici – cu asupra de măsură.
Caragiale. Marele paradox propune o perspectivă interpretativă inedită, necanonică, dar cred că fără mari sorţi de impunere. Provocarea merită însă tot interesul, măcar pentru exerciţiul gândirii în răspăr. Există, totuşi, numeroase ipoteze punctuale plauzibile (dacă ar fi să ne referim doar la relectura nuvelelor Inspecţiune şi Două loturi), analize pertinente, idei şi concluzii seducătoare care vin să nuanţeze/ îmbogăţească imaginea operei lui Caragiale. Dincolo de umor, de retorica sprinţar-caragialescă, adevărata figură romantică a spiritului creator îmi pare a fi aceea a lui Gelu Negrea. Parol!