Un interval important pentru oamenii de teatru este acela pe care îl propune un festival. Atunci energiile se adună altfel, în mod teoretic, se trăieşte în atmosfera excitantă a ficţiunii, a irealului, a nocturnului. Agitaţia celor implicaţi creează senzaţia unei emulaţii spirituale. De multe ori, reală. Oricîte acţiuni paralele, bogate şi ofertante, se desfăşoară într-un festival, axul este selecţia spectacolelor. Ea este miza acestui interval, esenţa lui, ceea ce atrage, stîrneşte discuţii, polemici, invidii chiar, dar reprezintă starea mişcării teatrale la un moment dat. La noi, totul capătă o greutate şi mai mare cînd este vorba despre Festivalul naţional de teatru care, la această ediţie, îşi recapătă numele şi patronul: I.L. Caragiale. Directorul festivalului este directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Dinu Săraru. Mă opresc, în acest număr, doar asupra cîtorva puncte, înaintea discuţiei finale. Selecţia ar trebui să fie oglinda realităţii teatrale, chipul teatrului care îşi lasă prinsă imaginea punctual. Selecţia trebuie să urmărească ceva, să aibă o idee, dacă nu valoarea incontestabilă, în sine, a montărilor. Deşi discuţiile, mesele rotunde, top-urile iniţiate de revistele de specialitate, de comentariile criticilor şi cronicarilor scoteau în faţă ideea că ultima perioadă a fost mai degrabă mediocră, în majoritatea producţiilor, lucru amintit în argumentaţia juriului, nicidecum strălucitoare, că numărul lucrurilor de ţinută depăşeşte cu puţin pe cel al degetelor de la o mînă, iată că selecţia oficială strînge şaisprezece titluri. Un record care mi se pare că deformează imaginea reală.
Cînd scriu aceste rînduri, festivalul se află în plină desfăşurare. Au trecut doar cinci zile din cele nouă (24 noiembrie - 2 decembrie). Programul este încărcat, cîte două spectacole pe zi în secţiunea oficială, unul sau chiar două noaptea, tîrziu, în cea intitulată Off Independeţii, colocvii, dezbateri, mai mult sau mai puţin furtunoase, întîlnirea plăcută cu oamenii de teatru din ţară, cu invitaţii străini. Totuşi, începutul acesta a ridicat multe întrebări, probleme de organizare (oameni de teatru importanţi care n-au fost invitaţi etc.), a stîrnit nedumeriri şi, nu în ultimul rînd, îngrijorarea faţă de ce se întîmplă cu mişcarea noastră teatrală. O criză a regizorilor pare evidentă din felul în care arată multe producţii: terne, plicticoase, lineare, prăfuite sau, dimpotrivă, vulgare în mod gratuit, care îşi propun să şocheze doar prin asta. Modificări importante, şi uneori majore, survin prea des în jocul actorilor în deplasare, lucru care afectează şi deteriorează imaginea montărilor pînă la a pune în discuţie profesionalismul artiştilor. Nu am constatat aceste devieri în spectacole străine care ne-au vizitat ţara de-a lungul timpului şi pe care, unele, am avut şansa să le văd în locul de baştină. Construcţia era intangibilă, la fel de încărcată emoţional şi energetic. Mărturisesc că nu m-am simţit confortabil în aceste cinci zile, că îmi pun o seamă de întrebări şi nu găsesc răspunsurile protocolare la mirarea acelor invitaţi de pe alte meleaguri, cunoscători, unii, ai multor realizări majore ale teatrului românesc. Nu pot să nu mă gîndesc la ediţii în care Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Toma Gabor, Vlad Mugur, Alexandru Darie, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu, Victor Frunză îşi aruncau în competiţie idei tulburătoare, vii, provocatoare, cu care puteai sau nu să fii de acord, cu scenografii atît de moderne, care te obsedau vreme îndelungată, evoluţii actoriceşti impecabile, care atingeau perfecţiunea şi consensul aprecierilor. Că trăiam zile şi nopţi într-o stare de suspendare în timp şi în spaţiu, că teatrul făcea ce vroia cu noi şi din noi. Discuţiile erau infierbîntate şi interminabile. Iar resursele noastre interioare, inepuizabile în a privi hulpav. A fi unii cu ceilalţi în aceeaşi barcă a teatrului valoros, care lasă semne în existenţa spectatorului, părea singura raţiune a intervalului (festivalului) pe care îl petreceam împreună. De doi, trei ani însă, decăderea teatrului şi a ideii de a face teatru se simte acut. Această ediţie ne arată un chip marcat de degradare a actului artistic de pe scenă. Se poate ca logica de a aduce atîtea producţii lovite de mediocritate care nu au a comunica mai nimic sau prea puţin, să fie tocmai aceea de a medita îndelung, grav la ce se petrece cu acest fenomen. Cu noi toţi, creatori şi spectatori. Sînt conştientă că şi breasla mea, a comentatorilor, a specialiştilor, a cronicarilor şi criticilor a pus umărul la tot ce se întîmplă prin faptul că "regele e gol!" nu s-a strigat la timp, prin faptul că privim teatrul strîmt şi provincial, nu-l raportăm la respiraţia şi anvergura mondiale, ne pamăm prea tare cînd nu e cazul şi devenim prea aspri cu spectacole care, chiar împerfecte, înseamnă evoluţie, ieşirea din impas, din teatrul mort în accepţia lui Brook, prin faptul că acceptăm diletantismul, prin faptul că sîntem intransigenţi cu ceilalţi şi mult prea îngăduitori cu noi înşine, prin faptul că ne înstrăinăm unii, de ceilalţi, nu ne mai acceptăm, unii, altora, puncte de vedere diferite, privirea ni se întunecă şi urechile se astupă în faţa argumentelor, competiţia noastră responsabilă şi morală s-a mutat din planul istoriei şi al memoriei teatrului în unul mărunt, meschin, prea apăsat de umori şi interese bizare, de vanităţi. Prăpastia între creatori şi privitorii avizaţi s-a adîncit de asemenea. Iar efectele se văd, fără menajamente, pe scenă. Cum va arăta spectacolul de teatru în următorii trei ani mi-e greu şi teamă să încerc formularea unor supoziţii. Absenţa autorităţii mi se pare un factor agravant. Haosul, teribilismul, lipsa unui sens, a căutărilor, a neliniştilor teatrale se văd cu ochiul liber. Lucrurile bune, ideile generoase şi profesioniste cîştigate, evident, în ultimele două ediţii (directori de festival şi selecţioneri unici, Cristina Dumitrescu şi, după trista ei dispariţie, Alice Georgescu) au fost date complet la o parte. O luăm mereu de la zero fără să continuăm ceea ce este meritoriu.Mulţi artişti se retrag, se izolează, cred că soluţia salvatoare este individuală. Doar în prima etapă. Tteatrul nu se poate face de unul singur şi nu-l pune în valoare pe eu, ci pe noi.
